22

Marţi, ora 7:08,
Graniţa dintre Virginia şi Kentucky

Rodgers îşi apăsă căştile pe urechi şi, în ciuda faptului că volumul era dat la maximum, tot îi fu greu să urmărească spusele lui Paul Hood. Se aşteptase la asta; atunci când îşi pusese căştile, ştiuse că n-avea să aibă parte de o conversaţie caldă, prietenească; şi nici nu avea.

Poate c-ar fi fost mai bine dacă ar fi strigat, măcar l-ar fi putut auzi ca lumea. Dar Hood nu obişnuia să strige. Când se înfuria, vorbea încet, măsurându-şi cu grijă fiecare cuvânt, de parcă i-ar fi fost teamă să nu scape, din mânie, vreunul nepotrivit Nici el nu ştia de ce, dar Rodgers şi-l închipuia atunci pe Hood încins cu un şorţ şi ţinând în mâini o lopată lată, rostind cuvintele ca şi cum ar fi vârât cu grijă nişte blaturi cu pizza într-un cuptor.

— M-ai lăsat descoperit, spunea el. Acum, Martha e pe post de adjunct al meu.

— Se descurcă, Paul, strigă el în microfon. Am simţit că locul meu e aici, lângă băieţi, la prima noastră misiune externă.

— Nu tu trebuia să hotărăşti asta. Ar fi trebuit să mă consulţi înainte de a pleca.

— Ştiam că vei fi foarte ocupat. N-am vrut să te deranjez.

— N-ai vrut să te refuz, Mike. Măcar atât recunoaşte. Nu-ţi bate joc de mine.

— E-n regulă, recunosc.

Rodgers aruncă o privire spre locotenent-colonelul Squires, care se prefăcea că nu îl ascultă. Generalul începu să bată darabana pe carcasa radioreceptorului, sperând că Hood avea să ştie când să înceteze cu reproşurile: era cel puţin la fel de bine pregătit ca şi directorul, îndeosebi în chestiunile militare şi n-avea de gând să rabde prea multe mustrări. Cu atât mai mult cu cât acestea veneau din partea unui tip care, în vremea când el însuşi conducea o brigadă de blindate în Golful Persic, se distra la petreceri de binefacere alături de Julia Roberts şi Tom Cruise.

— În sfârşit, Mike, asta e. Eşti acolo şi n-avem cum să schimbăm situaţia, spuse Hood. Cum facem ca să-ţi pot exploata capacităţile la maximum?

E bine. A ştiut să se oprească la timp.

— Deocamdată, îi răspunse Rodgers, te rog să mă ţii la curent cu toate noutăţile şi, dacă va trebui să acţionăm, să ai grijă ca oamenii mei să simuleze totul, dinainte, pe calculator.

— Deocamdată, singura noutate este că preşedintele ne-a încredinţat conducerea echipei de comandă. Vrea să joace dur, se pare.

— Mă bucur.

— Vom sta de vorbă despre toate astea mai târziu, la o pizza stropită cu bere, când totul se va fi terminat cu bine. Deocamdată, ordinul meu este să vă continuaţi drumul spre destinaţia stabilită. Vă vom chema prin radio în cazul în care apar noutăţi sau noi ordine.

— Am înţeles.

— Şi… Mike?

— Da?

— Lasă-i pe băieţi să ducă greul, Medievalule.

Cei doi îşi luară apoi la revedere şi Rodgers răsuflă uşurat, cu gândul la evocarea personajului lor preferat din emisiunea de varietăţi de sâmbătă seara. Şi totuşi, ceea ce îl unsese la inimă fusese referirea la pizza. Poate că fusese doar o coincidenţă, dar Hood avea un instinct incredibil în a detecta slăbiciunea tuturor pentru cutare sau cutare lucru. Rodgers se întrebase adeseori dacă Hood îşi dezvoltase aceste talente de când intrase în politică, sau dacă nu chiar ele fuseseră cele ce îl călăuziseră spre o atare carieră. Ori de câte ori Rodgers ar fi avut chef să-i tragă o mamă de bătaie lui Hood, îşi amintea că nu degeaba acesta ajunsese în vârf… Oricât de mult şi-ar fi dorit el postul directorului, pentru sine.

Şi-ar fi dorit, de asemenea, ca Hood să i se alăture o dată într-un raid de beţii, în loc să se poarte de parcă ar fi candidat pentru titlul de „Cel mai bun familist”. Probabil că s-ar fi distrat de minune, căci unele dintre fetele pe care le cunoştea ar fi reuşit să-l determine pe Hood s-o lase mai moale, în cele din urmă. Un corector mai relaxat ar fi făcut viaţa tuturor mai uşoară.

Rodgers îşi sprijini capul de învelişul rece, din tablă de aluminiu, al pereţilor cabinei. Îşi trecu mâna prin părul negru ce începuse să încărunţească şi pe care şi-l tunsese „perie” cu o zi înainte.

Ştia că Hood nu se putea schimba, aşa cum nici el însuşi nu putea deveni alt om şi poate că aşa şi trebuia să fie. Cum îi spusese Laodamas lui Ulise? „Intră în jocurile noastre, aşadar; uşurează-ţi inima de necazuri.” Ce fel de oameni ar fi devenit şi unul şi altul, dacă rivalitatea nu i-ar fi stârnit, mânându-i din urmă? Dacă Ulise nu s-ar fi angajat în competiţie şi n-ar fi câştigat la aruncarea discului, n-ar fi fost invitat la palatul lui Alcinou şi n-ar fi primit darurile ce se dovediseră a-i fi atât de folositoare în lunga sa călătorie către casă.

— Domnule, îl interpelă Squires, trezindu-l din reverie. N-aţi vrea să începem trecerea în revistă a misiunii? Vom avea nevoie de vreo două ore.

— Ba da, cum să nu? rosti Rodgers. Asta-mi va uşura inima de necazuri.

Squires îi aruncă o privire uimită şi se mută lângă el pe bancă.