59

Miercuri, ora 3:30,
Sariwon

Târguşorul Sariwon din Coreea de Nord era situat la 150 de mile vest de Marea Japoniei, la 50 de mile est de Marea Galbenă şi la 50 de mile sud de Pyongyang.

Baza aviaţiei de la Sariwon constituia prima linie de apărare în cazul unui atac aerian sau cu rachete dinspre Coreea de Sud. Era una din cele mai vechi baze din ţară, fiind construită în 1952, în timpul războiului. Din punct de vedere tehnologic, era adusă la zi pe măsură ce China şi Uniunea Sovietică disponibilizau materialele necesare. Ritmul acestor schimbări nu era pe placul Pyongyangului: aliaţii Coreei de Nord se temuseră dintotdeauna că o eventuală reunificare cu Sudul ar fi dat Occidentului acces la tehnologia militară secretă; din această cauză, Nordul fusese mereu cu câţiva paşi în urma Moscovei şi a Beijingului.

Instalaţia radar de la Sariwon era eficientă pe o rază de cincizeci de mile şi putea distinge obiecte cu diametrul mai mare de şase metri. În felul acesta, militarii bazei aveau practic posibilitatea de a detecta orice avion care s-ar fi îndreptat înspre ei. Deşi distanţa mică dintre punctul de detectare şi bază nu dădea posibilitatea decolării în timp util a avioanelor de vânătoare, chiar şi un atac cu viteza Mach 1 permitea ocuparea posturilor la tunurile antiaeriene.

Valoarea secţiunii transversale radar (STR) a unui avion era mai mare din profil decât din faţă. Bombardierele mai vechi, de genul clasicelor B-52, aveau o valoare mare a STR, de până la o mie de metri pătraţi, ceea ce le făcea uşor de detectat şi de ţintit. Chiar şi F-4 Phantom îi şi F-15 Eagle constituiau o pradă uşoară, cu valori ale STR de o sută pentru Phantom şi douăzeci şi cinci pentru Eagle. La capătul opus al scalei de detecţie se afla bombardierul B-2, cu un profil STR de o milionime de metru pătrat, egal cu acela al unei păsări cântătoare.

Avionul Lockheed F-117A Nighthawk avea un STR de 0,01. Profilul său era redus prin arhitectura de „diamant şlefuit” cu mii de suprafeţe plane, înclinate astfel încât să nu aibă unghiuri comune de reflecţie. STR-ul era redus şi datorită materialelor folosite în construcţia sa. Doar zece la sută din greutatea aeronavei era constituită din metale: restul erau fibre de carbon armate, care absorbeau şi disipau energia radar şi nu permiteau receptarea imaginii avionului în infraroşu şi Fibaloy, un înveliş plastic cu bule şi fibre de sticlă, având aceeaşi menire.

Avionul vopsit în negru avea optsprezece metri lungime, trei metri înălţime şi anvergura de doisprezece metri. Intrat în dotarea aviaţiei în octombrie 1983, F-117A făcea parte din Grupul Tactic 4450 de la Baza Forţelor Aeriene din Nellis, Nevada. Echipa de bază îşi avea baza la „Pista pepenilor”, din secţiunea nord-vestică a aerodromului de încercare din Nellis. De la operaţiunea Furtună în Deşert, însă, avioanele acestei unităţi fuseseră mai mult pe drumuri. Cu aripile pliate, un F-1 17A putea fi transportat în cala unui cargou C-5A. De fapt, era singura modalitate ca avionul să parcurgă distanţe mari fără a fi detectat de radare.

Zburând cu o viteză maximă de 1 Mach, Nighthawk-ul putea parcurge cincizeci de mile în numai patru minute. Propulsat de două turbine cu ardere internă de tip GE F404-HB, avionul avea o rază de luptă de patru sute de mile.

Acum, aeronava F-117A se afla la bordul portavionului Halsey care, în momentul declanşării protocolului Defcon 4, pornise din Filipine şi plutea acum în apele Mării Chinei de Est. Avionul decolă şi, cu luminile de semnalizare stinse, se îndreptă spre nord, de-a lungul coastei Coreei de Sud. Urcă puţin şi coti apoi spre nord-vest, deasupra Mării Galbene. Zburând la numai trei mii trei sute de metri înălţime, acceleră de la 0,8 Mach la 1 Mach, pătrunzând în spaţiul aerian al Coreei de Nord. Aripile prelungi şi coadă de rândunică a ampenajului despicau aerul fără să întâmpine mai deloc rezistenţă.

Radarul captă imediat sclipirea. Tehnicianul de serviciu îşi chemă superiorul, care confirmă că sclipirea aceea putea fi un avion, după care anunţă prin radio centrul de comandă. Trecuseră şaptezeci şi cinci de secunde. Comandantul bazei fu trezit şi autoriză sunarea alarmei, la exact două minute şi cinci secunde de la detectarea primei sclipiri.

Baza era înconjurată de tunuri pe toate cele patru laturi, dar numai bateriile antiaeriene de pe laturile estice şi vestice erau orientate pentru interceptarea intrusului. Douăzeci şi opt de oameni fură trimişi la posturi, câte şapte la fiecare tun; această fază dură un minut şi douăzeci de secunde. Alte cinci secunde trecură până când câte un militar de la fiecare post îşi puse căştile.

— Bateria sud-vestică cheamă turnul, rosti unul dintre aceştia. Care sunt coordonatele intrusului?

— Se află la 277 grade, coboară rapid, apropiindu-se cu o viteză de…

Din depărtare se auzi o bubuitură, atunci când racheta ABM136A Tacit Rainbow a avionului Nighthawk, proiectată pentru găsirea şi distrugerea radarelor inamice, îşi îndeplini misiunea, nimicind antena radarului.

— Ce-a fost asta? întrebă artileristul.

— L-am pierdut! se auzi un strigăt din turnul de control.

— Avionul?

— Nu, radarul.

Cei aflaţi la consolele de control tastară în tăcere ultimele coordonate cunoscute ale avionului inamic şi un huruit înfundat însoţi mişcarea ţevilor masive de metal care luau poziţie de tragere. Acestea încă se mai roteau, când un bubuit asurzitor vesti sosirea avionului de forma unui vârf de săgeată.

Condus de radarul său cu laser, pilotul de pe F-117A găsi cu uşurinţă MIG-ul care atacase Mirage-ul, parcat acum la marginea pistei şi flancat de câte două aparate identice.

Pilotul întinse mâna stângă şi apăsă pe butonul roşu situat într-un careu galben cu dungi negre, lângă genunchi. Imediat, aerul din preajma aparatului de zbor fu sfâşiat de şuierul asurzitor al rachetei ABM-65, care străbătu cei o mie cinci sute de metri care o despărţeau de ţintă în numai două secunde.

MIG-ul fu ridicat în aer şi prefăcut într-o uriaşă minge de foc, care transformă noaptea în zi şi ziua într-un semiîntuneric brăzdat de flăcări. Avioanele parcate lateral fură răsturnate şi bucăţi din cel distrus zburară în toate direcţiile. Suflul exploziei făcu ţăndări geamurile turnului de control, ale hangarelor şi hublourile a mai mult de jumătate din avioanele aflate la sol. Resturi aprinse de plastic şi din ţesătura husei căzură peste clădiri şi pe câmpurile din preajma pistei, provocând mici incendii.

Un artilerist fu ucis, cu spinarea străpunsă de o schijă de metal lungă de treizeci de centimetri.

Comandantul bazei dădu ordinul de decolare pentru patru avioane de vânătoare. Acestea încă nu apucaseră să-şi ia zborul, când avionul F-1 17A virase şi se îndepărta deja spre mare şi spre puntea portavionului Halsey.