73

Miercuri, ora 7:53,
Seul

La aproape cinci ore după intrarea în sala de operaţie, Kim Hwan se trezi, simţindu-se destul de vioi. Privi în jur şi cele petrecute la cabană îi reveniră în memorie. Îşi aminti de drumul înapoi, cu maşina… de Kim… de sosirea la spital.

Întoarse capul spre stânga. Dincolo de suportul pentru perfuzii, zări un cablu alb de care atârna un buton de apel. Ridică mâna prudent şi apăsă pe butonul roşu.

Spre surprinderea lui, la apel nu răspunse o soră medicală, ci un agent al diviziei de securitate internă din cadrul KCIA, Choi Hongtack. Tânărul era îmbrăcat într-un costum elegant, negru. Era un tânăr inteligent, de viitor, devotat însă total directorului Yung-Hoon. Nu-i putea acorda cu adevărat încredere fără a-şi pune în pericol propria carieră.

Hongtack luă un scaun şi se aşeză lângă pat.

— Cum vă simţiţi, domnule Hwan?

— Ciuruit.

— Aţi fost înjunghiat de două ori. Aveţi o rană la plămânul drept şi v-a fost perforat intestinul subţire, tot în partea dreaptă. Chirurgii au reuşit însă să repare stricăciunile.

— Unde e… domnişoara Chong?

— A lăsat maşina dumneavoastră în parcare şi a furat o alta, pe care a schimbat-o de curând cu o a treia. În regiunea respectivă a oraşului nu s-a primit încă nici un raport privind vreo maşină furată, astfel încât nu ştim ce tip de maşină conduce şi nici încotro se îndreaptă. Mă bucur, zâmbi Hwan.

Hongtack îl privi surprins.

— Scuzaţi-mă, nu cred că am înţeles…

— Spuneam că… mă bucur. Mi-a salvat viaţa. Ce s-a întâmplat cu… cel care m-a atacat?

— Era un soldat din armata noastră. I-am dat în urmărire pe cei care presupunem că sunt şefii săi. Sunt încă în libertate şi fac şi ei parte din armată. Hwan încuviinţă, dând din cap.

— Şoferul dumneavoastră, Cho, nu s-a mai întors.

— Cred că e mort. Căutaţi-l la cabană, acasă la Kim. Satul Yanguu.

Hongtack scoase un carneţel din buzunarul de la piept şi notă:

— Satul Yanguu. Credeţi că s-a dus într-acolo?

— Nu. N-am idee încotro ar fi putut-o lua.

Nu era adevărat, dar nu voia să-i spună lui Hongtack ceea ce bănuia. Ea avea să încerce să ajungă în Japonia, la fratele ei, iar Hwan spera din toată inima să reuşească. Binele ei era acum mai presus de orice, aşa cum şi pentru ea, viaţa lui fusese cea mai importantă atunci când îl adusese aici, riscându-şi libertatea.

— Dacă o găsiţi… Să n-o arestaţi.

— Poftim?

— S-o lăsaţi să meargă unde vrea, spuse Hwan, apucându-l de mânecă pe Hongtack. Înţelegi? Să n-o opriţi.

După expresia ce apăru pe chipul lui Hongtack, Hwan n-ar fi putut spune cu exactitate ce anume îl deranjase mai mult pe tânărul său coleg: ordinul primit, sau faptul că îndrăznise să-i atingă haina?

— Am… am înţeles, domnule Hwan. Dar, dacă o vom găsi, veţi dori, desigur, să o punem sub urmărire.

— Nu.

Pagerul lui Hongtack bâzâi. Acesta aruncă o privire, citind numărul de la care fusese chemat.

— Şi-atunci… ce-am să-i spun domnului director?

— Nimic.

Hwan îşi retrase mâna de pe mâneca sacoului.

— Şi… Să nu care cumva să îndrăzneşti să-mi nesocoteşti ordinul, Hongtack.

— Am înţeles, domnule Hwan. Acum am să vă rog să mă scuzaţi, trebuie să dau un telefon la sediu.

— Ţine minte ce ţi-am spus.

— Am înţeles, domnule.

Odată ajuns pe culoar, Hongtack îşi netezi mâneca hainei, apoi scoase telefonul celular din buzunarul interior al sacoului.

— Broscoi nenorocit, mormăi el, îndreptându-se spre colţul în care se afla automatul pentru băuturi răcoritoare.

Formă apoi numărul care îi apăruse pe display-ul pagerului, cel al biroului directorului Yung-Hoon.

— Cum se simte? întrebă Yung-Hoon. Are tot ce-i trebuie la dispoziţie?

Hongtack întoarse spatele culoarului şi îşi feri buzele cu mâna, pentru a nu fi auzit.

— S-a trezit, iar doctorii spun că îşi va reveni complet. Dar… vrea să o protejeze pe spioană.

— Poftim?

— Vrea să o protejeze pe spioană. Mi-a ordonat să nu încercăm să-i dăm de urmă.

— Dă-mi-l la telefon.

— Doarme, domnule.

— Şi vrea s-o lăsăm să se întoarcă liniştită în Nord, după ce l-a văzut pe el şi pe alţi câţiva agenţi?

— Aşa se pare, domnule, răspunse Hongtack şi privirea i se îngustă. Exact asta mi-a cerut.

— Ţi-a spus şi de ce ar vrea una ca asta?

— Nu. Mi-a spus doar să nu fie arestată şi nu care cumva să-i nesocotesc ordinul.

— Aha, făcu Yung-Hoon. Din păcate, ar fi o problemă. Am găsit maşina ei, abandonată la o reprezentanţă a firmei BMW şi toată lumea o caută. Poliţia oraşului şi cea stradală ni s-au alăturat, iar eu am trimis elicopterele să cerceteze drumurile de ieşire din oraş. Ar fi imposibil să anulăm întreaga acţiune.

— Prea bine. Ce să-i spun domnului Hwan dacă mă întreabă?

— Spune-i adevărul. Sunt sigur că va înţelege când îşi va limpezi gândurile!

— Desigur, spuse Hongtack.

— Sună-mă peste o oră. Vreau să ştiu cum se simte.

— Am înţeles spuse Hongtack, care apoi închise şi se întoarse la locul său, aşezându-se pe un scaun postat la intrarea în salonul lui Hwan.

Pe chipul său ascetic strălucea un zâmbet satisfăcut.