15

Marţi, ora 5:55,
Washington, D.C.

De cum ajunse în maşină, Hood sună la Centrul de Comandă şi-i spuse adjunctului său executiv, Stephen „Bugs” Benet, să pornească numărătoarea inversă de douăzeci şi patru de ore. Iniţiativa sa pornea de la o sugestie a lui Liz Gordon: studiile statistice demonstraseră că oamenii lucrau mai eficient atunci când erau puşi în faţa unui termen-limită, care să le ofere un ţel. Ceasul avea să devină pentru ei un semnal de avertizare că, deşi alergau într-un maraton cu un sfârşit incert, undeva, exista un scop ce trebuia atins.

Fusese una din puţinele privinţe în care Hood şi Liz căzuseră de acord.

În timp ce Bugs tocmai îl anunţa pe Hood că se dăduse de urma lui Gregory Donald, care se afla acum în drum spre ambasada situată la numai două străzi distanţă de palat, pe Strada Sejongno, telefonul celular personal al directorului începu să sune. Spunându-i lui Bugs că avea să sosească într-un sfert de oră, Hood închise şi răspunse la celălalt apel.

— Paul, eu sunt.

Sharon. Auzi larmă în fundal şi realiză că soţia sa nu îl suna de acasă.

— Scumpa mea, ce s-a întâmplat?

— Alexander…

— E bine acum.

— După ce-ai plecat, a început să gâfâie mai rău decât l-am auzit vreodată. Pulverizatorul nu mi-a fost de nici un folos, aşa că l-am adus la spital.

Hood simţi o strângere de inimă.

— Doctorii i-au făcut o injecţie cu epinefrină şi îl ţin sub observaţie, continuă Sharon. Nu vreau să vii aici. Am să te sun de îndată ce va apărea ceva nou.

— N-ar trebui să te las singură într-o astfel de situaţie, Sharon.

— Nu sunt singură, eşti cu mine din tot sufletul, ştiu asta. Oricum, ce-ai putea face dac-ai fi aici?

— Te-aş putea ţine de mână.

— Ţine-l de mână pe preşedinte, eu o să mă descurc. Uite ce e, vreau s-o sun pe Harleigh, să o asigur că totul va fi bine. Cred că a tras sperietura vieţii ei când m-a văzut cum am traversat în fugă toată casa, cu Alex în braţe.

— Promite-mi că o să mă suni de îndată ce vei şti ceva nou.

— Îţi promit.

— Şi spune-le copiilor că îi iubesc.

— Mereu le spun asta.

Hood se simţea înfiorător. Conducea maşina, făcând slalom printre puţinele maşini care se îndreptau la această oră a dimineţii spre Baza Andrews a Forţelor Aeriene, gazda Centrului de Comandă. Sharon avusese multe de îndurat, în cei şaptesprezece ani de căsătorie, dar asta punea capac la toate. Simţise spaima din glasul ei şi o urmă de amărăciune în remarca referitoare la preşedinte, aşa că ar fi vrut să lase totul baltă şi să alerge spre ea. Ştia însă că, dacă ar fi făcut-o, s-ar fi simţit vinovată fiindcă îl scosese de pe linia de plutire. Iar atunci când se simţea aşa, ea se înfuria pe sine însăşi; asta i-ar mai fi lipsit acum.

Cu toată amărăciunea, nu-i rămânea decât să-şi continue drumul spre Centrul de Comandă. Şi totuşi… Ce ironie a sorţii! El, conducătorul uneia dintre cele mai sofisticate agenţii de spionaj din lume, care ar fi putut să tragă cu urechea la discuţii desfăşurate la distanţe de mile întregi, sau să citească un ziar aflat în mâna unui locuitor al Teheranului, de pe orbita circumterestră, nu putea face absolut nimic pentru a-şi ajuta fiul sau soţia.

Palmele i se umeziseră şi gura-i părea de iască atunci când părăsi autostrada, gonind spre bază. Nu putea să-şi ajute familia din pricina celor ce puseseră la cale acea explozie blestemată. Aveau să plătească pentru asta, cu vârf şi îndesat!