19
Marţi, ora
8:19,
Seul
Baza militară a Statelor Unite din Seul constituia, pentru mulţi dintre localnici, o prezenţă sâcâitoare.
Întinzându-se pe o suprafaţă de douăzeci de acri, ocupa un teren de primă mână, chiar în inima oraşului. Patru acri adăposteau cei două mii de soldaţi, iar echipamentul acestora ocupa alţi doi acri. Restul de paisprezece era ocupat de dotările destinate distracţiei trupelor. Existau aici baruri, două cinematografe la care rulau în permanenţă cele mai recente filme şi mai multe piese de bowling decât într-un mare oraş american. În vreme ce efectivele militare ale Coreei de Sud erau masate la frontieră, la treizeci şi cinci de mile spre nord, unde aproximativ un milion de soldaţi îşi aţinteau armele asupra ţării vecine, baza nu constituia decât un modest sprijin la nevoie. Rolul ei era mai degrabă politic, simbolizând prietenia durabilă dintre coreeni şi americani şi oferind un post de observaţie excelent către Japonia. Un studiu pe termen lung al Departamentului Apărării arătase că remilitarizarea Japoniei avea să se producă, inevitabil, în jurul anului 2010; în cazul în care, la momentul respectiv, Statele Unite aveau să-şi piardă bazele de acolo, baza din Seul avea să devină cea mai importantă din regiunea asiatico-pacifică.
Sud-coreenilor le păsa însă mai mult de relaţiile comerciale cu Japonia şi mulţi dintre ei erau de părere că un număr sporit de hoteluri şi de magazine ar fi fost mai de folos decât o bază americană opulentă şi inutilă.
Maiorul Kim Lee din armata Republicii Coreene nu făcea parte dintre cei care doreau retrocedarea terenurilor bazei. Kim era un patriot, al cărui tată fusese general în timpul războiului şi a cărui mamă fusese executată sub acuzaţia de spionaj şi ar fi fost fericit dacă Statele Unite şi-ar fi sporit efectivul trupelor staţionate aici, construind mai multe baze şi aeroporturi între capitală şi fâşia demilitarizată de la graniţă. Era suspicios faţă de deschiderea manifestată de Coreea de Nord în ultimele patru luni, mai ales neaşteptata disponibilitate de a permite inspecţiile Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică şi chiar de a adera la Tratatul de Neproliferare Nucleară. În 1992, permiseseră şase inspecţii ale instalaţiilor nucleare, după care ameninţaseră cu nerespectarea obligaţiilor tratatului, când AIEA dorise să viziteze şi locul de depozitare al deşeurilor lor radioactive. Investigatorii credeau că Republica Populară Democrată Coreeană acumulase cel puţin nouăzeci de grame de plutoniu prin procesarea combustibilului reactoarelor şi că intenţiona să le folosească la producerea de arme. În acest scop, nord-coreenii utilizau un termoreactor termal cu moderare grafitică, de douăzeci şi cinci de megawaţi.
RPD Coreeană negase acest lucru, afirmând că Statele Unite nu aveau nevoie de AIEA pentru a şti dacă Nordul testase sau nu arme nucleare. Statele Unite replicaseră că nu era nevoie de nici un fel de teste pentru a şti dacă o bombă era sau nu funcţională. Dezminţiri şi acuzaţii fuseseră aruncate de ambele părţi şi RPD Coreeană pusese capăt destinderii. Înfruntarea nu se încheiase, ci continuase ani în şir.
Acum însă, totul se sfârşise. Nord-coreenii surprinseseră de curând întreaga lume acceptând să-şi redeschidă instalaţiile nucleare din Yongbyon în faţa mult trâmbiţatelor „inspecţii speciale”. Însă, în vreme ce Rusia, China şi Europa întâmpinaseră această decizie ca pe un adevărat progres, reacţiile de la Washington şi Seul fură sceptice, bazându-se pe un cu totul alt punct de vedere: nord-coreenii se mulţumiseră să-şi construiască alte instalaţii, mai mici, în altă parte – practic, acestea puteau fi oriunde – şi îşi mutaseră producţia de arme de la Yongbyon. Ca şi Saddam Hussein, cu fabrica sa de lapte, pe care americanii o bombardaseră în timpul războiului din Golf, nord-coreenii construiseră noile instalaţii sub şcoli şi biserici. Autorităţile AIEA aveau să ignore prezenţa acestora şi aveau să refuze să insiste: ar fi fost nedrept să ceară noi „inspecţii speciale”, când Coreea de Nord acceptase toate cererile iniţiale!
Maiorului Lee însă nu-i păsa de o asemenea jignire adusă Nordului şi nu-l interesau nici efuziunile şi aplauzele Moscovei, Beijingului sau Parisului, care curgeau în valuri încă din momentul în care Pyongyang-ul făcuse ceea ce ei numeau „o mare concesie în folosul păcii şi stabilităţii”. Nu se putea avea încredere în nord-coreeni, iar explozia de la palat îi oferea o satisfacţie perversă: dacă lumea încă nu înţelesese nimic, din această după-amiază avea să înţeleagă.
Ceea ce îl preocupa însă pe maiorul Lee şi pe ceilalţi ofiţeri din Seul era modul în care guvernul avea să decidă să riposteze. Aveau să dezaprobe terorismul, iar Statele Unite aveau să îşi arate disponibilitatea de a trimite noi trupe în zonă şi… cam atât. Lee însă dorea mai mult.
După ce ordinul de rechiziţie fu imprimat la centrul de comandă sud-coreean, din sectorul nordic al bazei, maiorul, însoţit de doi ofiţeri mai tineri, se îndreptă spre depozitul de muniţie al americanilor, în vreme ce un al treilea ofiţer plecă să aducă un camion. După ce trecură de două puncte de control, unde li se ceru parola zilei şi li se verificară legitimaţiile, ajunseră la DMP – Depozitul de Materiale Periculoase. Încăperea era capitonată în interior şi avea ziduri cu o grosime de patruzeci de centimetri, iar uşa era acţionată de un sistem cu dublă închidere. În interiorul încăperii nemarcate, de care majoritatea personalului bazei habar nu avea, americanii depozitaseră agenţii pentru armele chimice; dacă populaţia Seulului nu era încântată de prezenţa bazei, cu cinematografele ei, probabil că ar fi înnebunit aflând ce anume se ascundea aici. Se ştia însă că Nordul poseda astfel de arme şi, în eventualitatea unui atac, americanii şi politicienii sud-coreeni nu intenţionau să fie învinşii cei loiali.
Ordinul de rechiziţie al maiorului purta însemnul „Secret” şi nu fu arătat decât ofiţerului care avea în grijă DMP-ul. Maiorul Charlton Carter, aşezat la un birou în holul din faţa DMP-ului, se scărpină în barbă, citind cererea de patru bidoane de tabun. Între timp, maiorul Lee stătea în picioare în faţa sa, cu mâinile la spate, secondat la un pas în urmă de cei doi aghiotanţi.
— Domnule maior Lee, vă mărturisesc că sunt surprins.
Lee se încordă.
— Din ce cauză?
— Să ştiţi că, de cinci ani de când mă aflu aici, e prima oară când primesc un ordin de rechiziţie.
— Dar actele sunt în perfectă ordine.
— Da, desigur. Şi bănuiesc că n-ar trebui să fiu chiar atât de surprins. După ceea ce s-a întâmplat azi după-masă în oraş, nimeni n-ar risca să fie prins pe nepregătite.
— Bine zis.
Clătinând din cap, maiorul Carter citi un pasaj din ordinul de rechiziţie:
— „În sectorul sud-vestic al zonei demilitarizate s-a creat o stare de alertă maximă…” Şi eu care credeam că relaţiile începuseră să se îmbunătăţească.
— Se pare că Nordul tocmai asta a vrut să ne facă să credem. Avem însă dovezi că au început să-şi dezgroape rezervele de agenţi chimici din zona respectivă.
— Zău? La naiba! Şi credeţi că aceste patru bidoane au să fie de-ajuns pentru a-i pune cu botul pe labe?
— Da, dacă vor fi utilizate eficient. Nu-i nevoie să-l distrugem cu totul pe inamic.
— Aveţi dreptate, spuse Carter, ridicându-se în picioare şi masându-şi ceafa. Presupun că aţi fost instruit cum trebuie mânuit tabunul. Nu este volatil în bidoane.
— Dar poate fi în schimb vaporizat cu uşurinţă, nu are miros, e foarte toxic, acţionează rapid atunci când este absorbit prin piele şi fulgerător când este inhalat. Da, domnule maior Carter. Sunt posesorul unui certificat de absolvire clasa întâi, la cursul colonelului Orlando, din 1993.
— Aveţi, din întâmplare şi aşa ceva?
Îşi pipăi pieptul. Lee îşi descheie primul nasture de la cămaşă şi scoase la iveală o cheie.
Carter încuviinţă. Împreună, cei doi îşi scoaseră lănţişoarele de la gât şi înaintară spre încăperea sigilată. Cele două încuietori erau plasate în colţuri opuse, astfel încât un singur om să nu le poată deschide simultan; deîndată ce cheile fură introduse în broaşte şi răsucite, uşa se retrase în jos, oprindu-se la treizeci de centimetri deasupra solului. Piedica aceasta era menită să împiedice manipularea prea grăbită a agenţilor chimici, evitându-se astfel accidentele.
Punându-şi lănţişorul cu cheia înapoi la gât, maiorul Carter se întoarse la birou pentru a completa formularul de îndeplinire a ordinului, în vreme ce Lee supraveghea încărcarea bidoanelor portocalii, având înălţimea de şaizeci şi cinci de centimetri, într-un cărucior. Aceste cărucioare, care atârnau într-un rastel în fundul încăperii, fuseseră proiectate special pentru a transporta containere de diferite dimensiuni. Dacă un inamic ar fi reuşit să treacă de posturile de pază, ajungând până aici, nu ar fi avut de unde să ştie că, în cazul în care cărucioarele respective se îndepărtau cu mai mult de două sute de metri de DMP, un dispozitiv de alarmă încorporat în şasiu dădea automat alarma.
Bidoanele fură încărcate în cărucior şi transportate pe rând afară, la camionul care aştepta. Un paznic înarmat de la DMP supraveghea încărcarea, rămânând tot timpul lângă şoferul coreean.
Când, în sfârşit, încărcarea fu încheiată, Lee se întoarse şi semnă formularul de îndeplinire a ordinului, iar Carter îi înmână un exemplar.
— Ştiţi că trebuie să duceţi acest ordin la generalul Norbom, ca să-l aprobe. Altfel, nu veţi fi lăsat să ieşiţi pe poartă cu astea.
— Da. Vă mulţumesc.
— Iar eu vă urez noroc, îi spuse Carter, întinzându-i mâna. Avem nevoie de oameni ca dumneavoastră.
— Şi de cei ca dumneavoastră, răspunse Lee sec.