62

Marţi, ora 8:40,
La est de Insula Midway

Cu o oră în urmă, pe cerul de deasupra Arhipelagului Hawaii, avionul C-141A fusese alimentat cu combustibil, în zbor, de către un KE-135. De-acum câştigase o autonomie de zbor de încă patru mii de mile, mai mult decât suficient pentru a ajunge la Osaka. Vântul le era prielnic acum, în Pacificul de Sud, iar căpitanul Harryhausen îl informă pe locotenent-colonelul Squires că aveau să ajungă în Japonia cu aproape o oră mai devreme decât se prevăzuse. În jur de ora cinci dimineaţa, Squires îl consultă pe navigator şi află că soarele avea să răsară în estul Coreei de Nord puţin după ora şase. Cu puţin noroc, în acel moment aveau să se afle deja la sol, în Munţii Diamantelor.

Mike Rodgers şedea cu braţele încrucişate şi ochii închişi, gândindu-se visător la o mulţime de lucruri. Fragmente disparate de amintiri din trecut, despre prieteni care nu mai trăiau, se amestecau cu închipuirile sale despre ceea ce avea să se întâmple în Munţii Diamantelor. Se gândi la Centrul de Comandă, la ceea ce se întâmpla acum acolo. Şi-ar fi dorit să fi fost la Comandă acestuia, pocnind din bici, dar… se bucura totodată că plecase pe teren.

În mod intenţionat, îşi lăsă gândurile să-i fugă din minte, ca nişte nori pe cerul unei furtuni. Învăţase că cea mai bună metodă de a reţine un plan complex era să îl citeşti de două sau de trei ori, lăsându-l apoi să dospească undeva la periferiile minţii, pentru ca, după vreo două ore, să-l reciteşti cu mintea limpede. Această tehnică, învăţată de la un prieten actor, întipărea ceea ce era de reţinut în creier pentru câteva zile, după care informaţiile inutile se evaporau fără urmă. Lui Rodgers îi plăcea, fiindcă era o metodă rapidă, care nu-i monopoliza definitiv celulele materiei cenuşii. Îl enerva cumplit faptul că încă îşi amintea tot felul de informaţii inutile ce-i fuseseră inoculate în gimnaziu: că Frances Folsom Cleveland, văduva preşedintelui Grover Cleveland, fusese prima soţie de preşedinte care se recăsătorise, sau că odată cu legendarul Mayflower mai fusese lansat la apă încă un vas, numit Speedwell…

— Dar cel mai bun lucru în rumegarea planurilor pe care le revăzuse împreună cu Squires era faptul că Rodgers avea cu ce să-şi ocupe timpul îndelungatului zbor, pregătindu-se sufleteşte pentru misiune.

— Domnule general.

Cu siguranţă, nu putea fi decât un apel de la Paul Hood. Îşi scoase dopurile din urechi.

— Da, soldat Puckett?

— Vă caută domnul Hood.

— Mulţumesc, soldat.

Puckett aşeză radioreceptorul pe bancă, lângă Rodgers şi se întoarse la locul său. Rodgers îşi puse căştile, în vreme ce Squires, care aţipise, se trezea, întinzându-se şi căscând zgomotos.

— Aici Rodgers.

— Mike, avem veşti proaspete. Nord-coreenii au atacat unul dintre avioanele noastre spion, ucigându-l pe ofiţerul de recunoaştere. Preşedintele a ordonat riposta şi avionul inamic a fost distrus la sol.

— Bravo domnului preşedinte.

— Mike, de data asta nu luptăm chiar de aceeaşi parte a baricadei…

Rodgers îşi încleştă dinţii.

— Zău?

— Credem că nord-coreenilor li s-a înscenat toată această tevatură şi că, de fapt, un ofiţer sud-coreean a pus totul la cale.

— Şi tot el l-a împuşcat şi pe ofiţerul nostru?

— Nu, Mike, dar avionul nostru le încălcase spaţiul aerian.

— Chiar şi atunci, procedura standard cere aterizarea obligatorie, nu deschiderea focului, spuse Rodgers. Dar ei n-au făcut asta, nu-i aşa, ticăloşii!

— N-au făcut-o şi vom avea timp să mai discutăm despre asta altădată. Am trecut în prezent pe Defcon 3 şi credem că există şanse ca situaţia să se înfierbânte în continuare. Dacă va fi cazul, putem distruge din aer toate bazele fixe de rachete. Va depinde însă de voi să ne scăpaţi de cele mobile.

— După cum ne taie capul?

— Tu eşti la comandă plutonului, sau locotenent-colonelul Squires?

— El, dar gândim la fel. Deci, facem cum ne taie capul?

— S-ar putea să nu apucaţi să vă puneţi la punct strategia cu cei de la Pentagon, iar preşedintele nu vrea să ştie nimic din ceea ce faceţi. Da, Mike. Dacă aveţi vreun indiciu că rachetele sunt pregătite de lansare, le scoateţi din luptă. Sincer vorbind, Mike, noi suntem cu musca pe căciulă acum. Am insistat pentru o soluţionare paşnică, dar, după atacul împotriva aerodromului de la Sariwon, se pare că se va discuta de pe poziţii de forţă. Avem aşadar nevoie de puţină acţiune.

— Am recepţionat mesajul, Paul.

Într-adevăr, Rodgers pricepuse despre ce era vorba. Încă o dată, un politician aflat la ananghie îşi dorea o acţiune militară, pentru a-şi atrage aliaţii de partea sa, în cazul de faţă, pe preşedinte. Îl judeca dur pe Hood, ştia asta; omul îi era drag, l-ar fi acceptat oricând ca partener la pocher sau i-ar fi plăcut să-l aibă alături la un meci interesant. Dar Rodgers era adeptul declarat al şcolii de diplomaţie a lui Patton: loveşte-i mai întâi şi negociază după ce le-ai pus călcâiul pe grumaz. Era convins că acţiunile Centrului de Comandă ar fi fost mai eficiente, mai respectate şi mai temute dacă inteligenţa celor care-l alcătuiau ar fi fost îndesată în ţeava unui revolver Magnum calibrul 45 şi nu într-un computer Peer-2030.

— Nu cred că e cazul să-ţi mai spun să ai grijă de tine, continuă Hood. Noroc şi nu uita: dacă se întâmplă ceva, nu puteţi conta pe nici un fel de ajutor.

— Ştim. O să le transmit băieţilor urările tale.

Închise şi Puckett se ridică pe dată pentru a lua în primire radioreceptorul. Squires îşi scoase dopul dintr-o ureche.

— Ceva nou, domnule?

— O grămadă. S-ar putea să fim nevoiţi să scoatem săbiile din teacă, înainte de a rugini.

— Poftim?…

— Ştii ce spunea Henry Ward Beecher despre nelinişte?

— Nu, nu cred.

— Spunea aşa: „Nu munca îi ucide pe oameni, ci grijile. Munca e sănătoasă. Neliniştea e cea care face lama săbiei să ruginească.” Paul îşi face prea multe griji, Charlie, dar mi-a spus că, dacă vreun Nodong îndrăzneşte să-şi mişte câtuşi de puţin căpşorul drăgălaş, suntem liberi să facem mai mult decât o simplă prezentare a situaţiei pentru Centrul de Comandă.

— Drăguţ! exclamă Squires.

Rodgers îşi desfăcu fermoarul genţii.

— Iată de ce cred că a sosit timpul să-ţi arăt cum trebuie mânuiţi puişorii ăştia.

Scoase din geantă două sfere cu diametrul de cinci centimetri, una dintre ele fiind de un gri închis, iar cealaltă de un verde spălăcit.

— Acestea sunt EBC-urile. Am aici douăzeci, jumătate gri, jumătate verzi. Fiecare dintre ele are raza de emisie de o milă.

— Grozav, comentă Squires. Dar ce anume ştiu să facă?

— Au exact rolul firimiturilor de pâine din „Hansel şi Gretel”.

Îi întinse sferele lui Squires, se aplecă din nou spre geantă şi scoase dinăuntru un dispozitiv având forma şi dimensiunile unui capsator. Îi deschise capacul, scoţând la iveală un ecran micuţ cu cristale lichide. Dedesubtul lui se aflau patru butoane: unul verde, unul gri, unul roşu şi altul galben. Pe laterala micului aparat era ataşată o cască minusculă. Rodgers o decuplă. Apoi apăsă pe butonul roşu şi pe micul display apăru o săgeată îndreptată spre Squires, iar un sunet strident se făcu auzit.

— Ridică bilele, spuse Rodgers.

Squires se supuse şi săgeata urmări direcţia în care se aflau bilele.

— Pe măsură ce te îndepărtezi, ţiuitul se aude tot mai slab. Matt Stoll mi-a meşterit şmecheriile astea. Sunt simple, dar geniale. Atunci când te afli la prima incursiune într-o anumită zonă, jalonezi drumul cu bilele astea. Cele cenuşii sunt pentru zonele stâncoase, iar cele verzi pentru cele împădurite. La întoarcere, e suficient să pui în funcţiune dispozitivul de căutare, să-ţi pui căştile pentru ca inamicul să nu audă sunetul şi să urmezi direcţia indicată de săgeţi, de la o bilă la alta.

— E ca jocurile alea pentru copii, în care ţi se cere să uneşti punctele, remarcă Squires.

— Exact. Cu dispozitivul ăsta şi cu ochelarii pentru vederea de noapte, putem înainta cu viteza unui leu de munte.

— Avem deci nişte firimituri electronice, râse Squires, înapoindu-i bilele lui Rodgers. Ne vom juca de-a Hansel şi Gretel. Nu mi se pare tocmai potrivit pentru nişte oameni ce se consideră adulţi, nu credeţi?

— Copiii adoră luptele şi se gândesc rareori la perspectiva morţii. Sunt soldaţii ideali.

— Cine-a spus asta?

Rodgers zâmbi.

— Eu, Charlie. Eu am spus-o.