40

Marţi, ora 23:25,
Seul

Kim Chong se întreba dacă reuşiseră cumva să-i desluşească cifrul.

Cânta la pian de şapte luni de zile în barul lui Bae Gun, transmiţând mesaje anumitor bărbaţi şi femei care se opreau pe-acolo – chiar şi atunci când, adeseori, aceştia erau supravegheaţi de KCIA. Unii dintre ei erau eleganţi, alţii mai puţin, unii erau frumoşi, alţii nu, dar cu toţii se descurcau de minune în rolurile unor oameni de afaceri prosperi, în cele ale unor manechine, ale unor muncitori ori soldaţi. Dar Kim ştia cine erau în realitate. Acelaşi talent care îi permitea să memoreze diverse bucăţi muzicale îi îngăduia şi să reţină trăsături distinctive, feluri de-a râde, sau înfăţişarea unor pantofi. De ce se mai străduiau agenţii care lucrau în travesti să-şi tot schimbe machiajul sau freza, când uitau să-şi schimbe pantofii, îşi ţineau ţigările la fel, sau ronţăiau identic sarea din bolul cu alune? Chiar şi domnul Gun observase că artistului ratat care venea din când în când îi mirosea gura la fel de urât ca şi soldatului sud-coreean care apărea doar o dată pe săptămână.

Când te angajezi să joci un anume rol, trebuie să-l joci până la capăt.

În seara aceasta, femeia pe care o poreclise „Micuţa Eva” îşi făcuse din nou apariţia. Femeia aceea subţirică îşi punea prea multă gheaţă în băuturi, se vedea limpede că nu, era obişnuită cu alcoolul. Era clar că nu venise de una singură pentru a-şi îneca amarul, ci pentru a o ţine sub observaţie pe pianistă, iar paharul cu whisky nu era decât un element de recuzită.

Kim se hotărî să-i dea puţin de lucru.

Trecu de la The worşt that could happen la Nobody does it better; Kim folosea întotdeauna muzica din filme pentru a-şi transmite mesajele. Cântă cea dintâi notă a celei de-a doua măsuri, un „C”, cu o octavă mai jos decât cerea partitura. Prelungi „A”-ul din a treia măsură, după care cântă în întregime cea de-a douăzecea măsură fără să apese pedala.

Oricine cunoştea piesa avea să recunoască discrepanţele. „C”-ul şi „A”-ul erau greşite, iar o măsură cântată fără pedală corespundea unei litere a alfabetului: a douăzecea, deci litera „T”

Transmisese CAT pentru cei de la KCIA şi se întrebă dacă aceştia receptaseră mesajul; nu exista nici o frecvenţă anume a transmiterii literelor, nimic care să-i folosească unui criptanalist pentru o înlocuire obişnuită ori pentru deducerea unui cifru de transpunere. Kim îl văzu pe Nam ridicându-se şi ieşind, iar plecarea omului ei fu observată şi de Micuţa Eva. Agenta contraspionajului nu îl urmări; poate că exista încă un om afară, care avea să se ia după el. Nam susţinea că niciodată nu descoperise vreun urmăritor, dar era bătrân şi pe jumătate orb, iar când venea acolo bea mai tot ce câştiga. Kim se distra de minune imaginându-şi căile prin care se chinuia KCIA să descopere în ce fel Nam şi ceilalţi oameni de legătură îşi transmiteau mesajele.

I se părea o ruşine să accepte bani pentru o treabă atât de uşoară: câştiga un salariu bunicel cântând aici, plus că mai primea bani şi din Nord. Când avea să se întoarcă acasă, în orăşelul Anju, situat la nord de Pyongyang, avea să trăiască asemenea unei împărătese.

Dacă o să mă mai întorc acasă…

Cine ştie când avea să se întâmple asta? După toate cele făcute, era norocoasă că era încă în viaţă. Dar, într-o bună zi, tot avea să se întoarcă, atunci când va fi strâns destui bani, când se va fi săturat de îngâmfatul Sud, sau când avea să afle, în sfârşit, ceva despre Han.

Termină de cântat melodia filmului cu James Bond şi continuă cu o versiune honky-tonk a piesei Java. Cântecul lui Al Hirt era preferatul ei, primul cântec pe care-şi amintea să-l fi auzit când era copil şi obişnuia să-l cânte în fiecare noapte. Adeseori, se întreba dacă nu cumva cei din KCIA îl considerau ca făcând parte din codul ei: poate că următorul cântec era cel care ascundea mesajul, sau poate că informaţiile se aflau ascunse în secvenţa improvizată cu mâna dreaptă în încheiere? De fapt, nici nu-i păsa de ceea ce îşi închipuiau superspionii din Chonggyechonno.

Ba-da da-da, da-da…

Închise ochii, continuând să fredoneze. Oriunde s-ar fi aflat, indiferent ce-ar fi făcut, Java îi amintea mereu de vremea când era o copilă, îngrijită de fratele ei mai mare, Han şi de mama lor. Soţul mamei, tatăl lui Han, murise în război, iar mama ei nu mai ştia care soldat aflat în trecere fusese tatăl lui Kim, nici măcar dacă fusese coreean, chinez ori rus. Dar asta n-avea importanţă: continua să-şi iubească fiica la fel de mult, indiferent în ce fel îşi câştigase pâinea. Atunci când mama ei găsise lada aceea de arme furate de la cei din Sud, pusese în funcţiune patefonul uzat ce mergea tras de manivelă şi dansaseră cu toţii în jurul colibei, în ritmul lui Java, făcând acoperişul să scârţâie şi speriind găinile şi caprele. Apoi, preotul din sat, care avea un pian, o văzuse pe Kim dansând şi cântând şi-o întrebase dacă nu voia să înveţe să cânte la pian…

În local se iscă agitaţie şi Kim deschise ochii. Micuţa Eva se ridică în picioare exact în clipa în care doi bărbaţi tunşi scurt, îmbrăcaţi în costume sobre şi încruntaţi, îşi făcură apariţia pe uşa din faţă, urmaţi de alţi doi venind dinspre bucătărie. Fără să facă altă mişcare, Kim atinse cu degetul mare de la piciorul drept piedica roţilor pianului, deblocând-o. O văzu pe Micuţa Eva privind spre ea şi realiză care era motivul venirii celor patru. Sări în picioare şi împinse pianul de-a lungul culoarului dintre mese. Micuţa Eva şi cei patru bărbaţi erau nevoiţi să-şi croiască drum printre mese şi scaune, iar Kim câştigase un avans de câteva secunde. Apucându-şi din fugă poşeta, o luă la goană spre vestiare. Intră în toaleta bărbaţilor, fără să-şi piardă calmul şi sângele rece. Cele şase luni de antrenament pe care le urmase în Coreea de Nord fuseseră un interval destul de scurt, dar deosebit de eficient: învăţase atunci cum să-şi plănuiască din timp, cu mare grijă, retragerea şi să aibă mereu la îndemână bani şi o armă de foc minusculă.

Geamul era mereu deschis în toaleta bărbaţilor. Urcându-se pe chiuvetă, Kim se furişă afară. Odată ieşită, se descotorosi de poşetă, după ce îşi scosese din ea cuţitul cu mecanism de care nu se despărţea niciodată.

Se afla acum în curtea din spatele barului. Era plină de scaune rupte şi de decoraţiuni învechite, înconjurată de un gard înalt de scânduri. Căţărându-se pe o grămadă de gunoaie, sperie o haită de pisici. Ţinându-şi cuţitul între dinţi, se pregăti să sară. În clipa aceea, o împuşcătură smulse o aşchie din gard, chiar lângă braţul ei. Îngheţă.

— Gândeşte-te bine, Kim.

Recunoscând vocea, simţi cum i se punea un nod în gât. Se întoarse cu o mişcare lentă şi-l văzu pe Bae Gun, ţinând în mână un revolver automat Smith & Wesson, de calibrul 32. Mai văzuse arma aceea, era cea pe care proprietarul barului o ţinea sub tejghea, pentru a-şi proteja averea. Kim ridică mâinile.

— Cuţitul, rosti el.

Ea îl scuipă, şuierând:

— Ticălosule!

Doi dintre agenţi se iviră în spatele lui, gâfâind, cu pistoalele în mâini. Unul dintre ei o ajută pe Kim să coboare de pe mormanul de vechituri, iar celălalt îi răsuci mâinile la spate şi-i puse cătuşele.

— Nu trebuia să-i ajuţi, Bae. Ce minciuni ţi-au îndrugat despre mine?

— Nici un fel de minciuni, Kim, răspunse el, iar în lumina strecurată de pe geamul de la toaletă, pe chip i se lărgi un zâmbet. Ştiam totul despre tine de la început, aşa cum am ştiut şi de solistul care-a fost aici înaintea ta şi chiar şi de barmanul care-a lucrat la mine înaintea lui. Şeful meu, directorul adjunct Kim Hwan, mă ţine la curent cu identitatea spionilor din RPDC.

Cu fulgere în priviri, Kim nu ştia dacă trebuia să-l înjure sau să-l felicite. Fu condusă pe lângă el şi, pe jumătate mergând, pe jumătate împleticindu-se, ajunse la stradă şi fu urcată într-o maşină.