68

Miercuri, ora 7:20,
Zona Demilitarizată

Generalul Schneider îşi uită pe dată visul când ordonanţa sa îşi făcu apariţia în încăpere. Nu-şi amintea decât că se afla pe schiuri undeva şi se distra de minune. Revenirea la realitate, în aerul răcoros şi uscat al nopţii, îi provoca întotdeauna un fior neplăcut.

— Domnule, sunteţi chemat la telefon, de la Washington.

— Preşedintele? întrebă generalul.

— Nu, domnule. E vorba de un domn Bob Herbert, de la Centrul de Comandă.

Schneider înjură printre dinţi.

— Probabil că vor să-l bag în cămaşă de forţă pe bietul Donald. Vârându-şi picioarele în papuci, se îndreptă spre birou.

Răsuflând adânc, se lăsă să cadă în jilţ şi ridică receptorul.

— Sunt generalul Schneider.

— Domnule general, sunt Bob Herbert, responsabil de contraspionaj la Centrul de Comandă.

— Am auzit de dumneata. Ai fost cumva în Liban?

— Da. Aveţi o memorie remarcabilă.

— Bob, nu pot să uit niciodată tâmpeniile pe care le facem. Blestemata aia de ambasadă avea parcă un indicator de genul „Haideţi încoace!”, pus anume pentru terorişti. Nu existau baricade grele la intrare şi nimic nu putea să stea în calea unui camion cu o bombă la bord, făcută anume ca să-i trimită pe cei dinăuntru la porţile lui Allah.

Generalul se întinse, clipind des, în încercarea de a-şi goni somnul de sub pleoape.

— Gata cu vechile greşeli. Bănuiesc că m-ai sunat ca să împiedici comiterea unei astfel de erori…

— Sper, domnule, răspunse Herbert.

— Zău, nu ştiu ce l-a apucat pe omul ăsta. De fapt, cred că ştiu. Şi-a pierdut soţia chiar ieri. Donald e un om de treabă, dar de data asta a luat-o razna.

— Sper că nu în asemenea măsură încât să nu poată merge la acea întâlnire conform instrucţiunilor oficiale.

Schneider sări în picioare.

— Ia stai. Vrei să spui că sunteţi de acord cu întâlnirea aceea idioată?

— Directorul Hood i-a cerut să transmită un mesaj. Credem că atentatul a fost pus la cale de un grup de sud-coreeni mascaţi în nord-coreeni şi că ăsta n-a fost decât primul dintr-o serie de atacuri teroriste menite să ne arunce în război.

— Ai noştri? întrebă Schneider, încremenit de uimire. La naiba, sunteţi siguri de asta?

— Toate indiciile duc la această concluzie, răspunse Herbert. Credem că un oarecare maior Kim Lee e cel care a pus totul la cale.

— Lee? L-am întâlnit. E un tip cu o mutră împietrită, patriot până-n măduva oaselor. Mi-a plăcut.

— Se pare că a reuşit să-şi adune o echipă restrânsă şi acţionează în prezent în zona dumneavoastră, dispunând de patru bidoane de gaz otrăvitor, rosti Herbert.

— Voi lua legătura cu generalul Norbom şi voi trimite o echipă pe urmele lor, pentru a-i neutraliza.

— Asta nu e totul. Se pare că unii dintre oamenii lui vor încerca să preia controlul asupra unei baze de rachete Nodong undeva în est.

— Ambiţios proiect, comentă Schneider. Şi eşti sigur că Donald ar trebui să-i spună toate astea lui Hong-koo? Vor bate toba în mass-media înainte să apuce să termine de vorbit.

— Ştim asta.

— Iar dacă-i prind pe oamenii lui Lee, or să-i împuşte fără judecată, urmă Schneider. V-aţi gândit ce s-ar întâmpla atunci când are să se afle că Statele Unite sunt răspunzătoare pentru moartea unor sud-coreeni? Seulul o să sară în aer. Vom păţi la fel ca la Saigon.

— Hood ştie asta, răspunse Herbert, imperturbabil. Se pregăteşte pentru această eventualitate, împreună cu purtătorul nostru de cuvânt.

— Mai bine şi-ar pregăti propria înmormântare. Voi, băieţi, sunteţi pe cale de a provoca o criză constituţională, împiedicând Biroul Oval să ia o decizie privind starea de război.

— După cum v-am mai spus, şeful ştie acest lucru, replică Herbert.

— Bine, Bob, voi transmite mesajul. Şi am să te rog să-i transmiţi ceva domnului Hood, din partea mea. Spune-i că, deşi mă îndoiesc că ar fi în toate minţile, n-am mai văzut pe cineva atât de tare în boaşe, de la Ollie North încoace.

— Vă mulţumesc, domnule general, spuse Herbert. Sunt convins că şeful va primi mesajul dumneavoastră ca pe un compliment.

Gregory se trezi din aţipeală, simţindu-se uimitor de împrospătat şi cu mintea limpede.

Ridicându-se în capul oaselor, privi spre fâşia de graniţă, puternic luminată. Cât de ciudat. Ura şi suspiciunea îi făceau pe adversari să-şi aprindă luminile. De obicei, neîncrederea se consuma în beznă.

Îşi scoase pipa, umplând-o cu tot ce-i mai rămăsese din tutunul Balkan Sobranie. Şi-o aprinse, dar nu stinse chibritul decât după ce aruncă o privire la ceas.

Nu mai e mult.

Pufăi, contemplând fumul, cu gândul la Balcani şi la faptul că un singur incident, desfăşurat acolo, fusese de ajuns pentru a declanşa primul război mondial. Oare un incident similar, desfăşurat aici, ar fi fost de-ajuns pentru a declanşa cel de-al treilea război mondial? Posibil. Deja nu mai era vorba de încordare aici, ci de nebunie galopantă. Orgolii satisfăcute cu preţul unor vieţi omeneşti, imagini mânjite cu sânge… Ce s-a întâmplat cu lumea asta?

Din spate, lumina unor faruri îi atrase atenţia fostului diplomat. Donald întoarse capul, ferindu-şi ochii, în vreme ce un jeep îşi făcea apariţia.

— Comunici cu stelele? întrebă generalul Schneider, coborând de pe locul de lângă şofer. Silueta lui impunătoare se apropie.

— Nu, domnule general. Încerc să comunic cu muza mea inspiratoare.

— Ar fi trebuit să-mi laşi vorbă încotro ai luat-o. Dacă nu ţi-ai fi aprins pipa, te-am fi căutat zadarnic până în zori.

— Nu m-am răzgândit, dacă asta ai venit să afli.

— Nu. Am venit să-ţi aduc un mesaj din partea şefului tău.

Donald simţi o strângere de inimă. Spera din suflet că generalul nu anunţase Casa Albă.

Schneider îi povesti cele spuse de Herbert, iar Donald simţi că o povară uriaşă îi era luată de pe umeri. Iată că bănuiala iniţială a sa şi a lui Kim Hwan fusese corectă şi că, mai mult, existau şanse ca nebunia aceasta să poată fi oprită la timp.

În chip straniu, vestea implicării maiorului Lee nu îl miră. La prima lor întâlnire, zărise în ochiul sănătos al acestuia o sclipire ciudată, vicleană. O expresie inteligentă şi, totuşi, circumspectă, răutăcioasă.

— Nu sunt foarte încântat de toate astea, dar n-am să-ţi mai stau în cale, încheie Schneider.

— Aveai de gând să-mi pui beţe în roate?

— Da, cochetam cu această idee. Chiar şi-acum, voi avea grijă să se consemneze că nu sunt de acord cu o atitudine conciliatorie, dar… Mare-i grădina Domnului.

Schneider se îndreptă spre maşină.

— Hai, urcă. Te ducem la cartierul general.

— Cred c-am să vin pe jos. Aş vrea să-mi mai limpezesc niţel gândurile.

Schneider urcă în maşină, fără să privească în urmă. Ordonanţa porni motorul şi întoarse, iar jeep-ul se îndepărtă, lăsând în urma sa un nor de praf mirosind puternic a motorină.

Donald o luă încet în aceeaşi direcţie, pufăind mulţumit din pipă. Era convins că Soonji ar fi fost mândră de el şi s-ar fi bucurat de întorsătura neaşteptată pe care o luase situaţia.

La un moment dat, simţi o împunsătură în ceafă şi, crezând că e vorba de un ţânţar, vru să-l alunge. Mâna lui întâlni însă o lamă de oţel. Îngheţă.

— Domnule ambasador Donald, se auzi un glas cunoscut.

Vârful pumnalului alunecă de lă ceafă până sub bărbie.

Donald simţi un firicel de sânge scurgându-i-se pe gât şi îmbibându-i cămaşa. Apoi, la lumina jarului din pipă, distinse trăsăturile dure ale maiorului Lee.