42

Marţi, ora 23:40,
Seul

Dricul înainta cu viteză spre pistă pe şoseaua aglomerată, plină de vehicule militare ce părăseau Seulul, îndreptându-se spre nord.

De pe bancheta din spate a Mercedesului ambasadoarei, care urmărea dricul, Gregory Donald observă modificarea numerică a trupelor. În lumina celor aflate de la Bob Herbert, nu-şi putea închipui decât că situaţia devenea tot mai încordată între cele două guverne. Asta nu îl surprindea deloc: la o distanţă atât de mică de zona demilitarizată, alarmele erau un lucru la fel de obişnuit pentru locuitorii Seulului ca şi casetele video pirat. Şi totuşi, agitaţia atât de mare nu constituia un lucru obişnuit. Soldaţii mutaţi fiind foarte numeroşi, era un semn că generalii nu voiau să aglomereze armata într-un singur loc, pentru a nu le da idei celor din Nord să atace Seulul cu rachete.

Pentru moment însă, Donald privea toate acestea cu detaşare. Era învăluit într-o crisalidă lungă cât cele două maşini şi cu o lăţime de prea puţini ani, închis în ea la un loc cu conştiinţa faptului că în maşina din faţă se afla soţia sa, pe care nu avea să o mai vadă niciodată. Nu aici, pe pământ. Dricul era scăldat în lumina farurilor Mercedesului şi, privind draperiile negre care mascau geamul din spate, Donald se întrebă dacă lui Soonji i-ar fi plăcut, ori s-ar fi simţit stânjenită, călătorind cu o limuzină a statului. De fapt, cu acea limuzină anume. Îşi aminti cum Soonji închisese ochii după ce-i spusese povestea, de parcă în felul acesta ar fi reuşit să se izoleze de realitatea grotescă.

Cadillacul negru era folosit în comun de către ambasadele Statelor Unite, Marii Britanii, Canadei şi Franţei, fiind parcat în garajul celei din urmă atunci când nu era folosit. Folosirea în comun a dricurilor oficiale, nu era un lucru neobişnuit, deşi fusese pe punctul de ar provoca un incident internaţional în 1982, când atât ambasadorul britanic, cât şi cel francez îşi pierduseră rude apropiate, în aceeaşi după-amiază şi ceruseră dreptul de a folosi dricul oficial în acelaşi timp. De vreme ce Franţa era cea care adăpostea maşina, se simţea mai în drept să o folosească; britanicii susţineau însă că, din moment ce ambasadorul francez îşi pierduse bunica, iar cel britanic tatăl, legătura de rudenie cea mai puternică era cea care trebuia să stabilească prioritatea. Francezii replicaseră pe dată, argumentând că nu se putea şti dacă ambasadorul francez nu se simţise mai legat de bunica sa decât cel britanic de tatăl său. Pentru dezamorsarea conflictului, ambii ambasadori închiriaseră maşini de la antreprize de pompe funebre din oraş, iar dricul oficial rămăsese nefolosit în acea după-amiază.

Gregory Donald zâmbi, amintindu-şi comentariul lui Soonji în acea împrejurare, rostit cu ochii mijiţi, cu aceeaşi expresie de refuz al realităţii: „Numai în cadrul corpului diplomatic un război şi rezervarea unei maşini pot avea aceeaşi importanţă.” Avusese dreptate. Nimic nu era prea meschin, prea intim sau prea macabru pentru a da naştere unui eveniment internaţional. Iată de ce fusese emoţionat şi ştia că şi Soonji ar fi simţit acelaşi lucru, atunci când ambasadorul englez Clayton îi telefonase, anunţându-l că ambasadele căzuseră de acord să nu folosească limuzina pentru transportul propriilor victime decât după ce el nu avea să mai aibă nevoie de ea.

Refuza sa îşi ia privirile de la dric, deşi mintea sa obosită îl purta într-un vârtej al amintirilor: ultima oară când luase masa împreună cu Soonji, ultima oară când făcuseră dragoste, ultima oară când o privise îmbrăcându-se. Mai simţea încă gustul rujului ei, în nări îi stăruia parfumul ei, mai simţea atingerea unghiilor ei lungi pe ceafă. Îşi aminti apoi de ziua în care se simţise pentru întâia oară atras de ea, nu de frumuseţea sau de strălucirea ei, ci de cuvintele ei tăioase şi lucide. Îşi aminti de conversaţia pe care ea o purtase cu o prietenă la dineul de adio al ambasadorului Dan Tunick. În timp ce ambasadorul îşi încheia discursul de adio adresat personalului, prietena lui Soonji remarcase: „Pare atât de fericit!”

Soonji îl privise o vreme pe ambasador, apoi replicase: „Tatăl meu avea aceeaşi expresie o dată, după ce cărase un bolovan foarte greu. Ambasadorul pare uşurat, Tish, nu fericit!”.

În felul ei deschis, neprotocolar, pusese degetul pe rană. Donald îşi croise drum prin mulţimea ce sorbea din cupele de şampanie, înaintase până lângă ea şi i se prezentase. Îi spusese apoi povestea cu dricul, ea închisese ochii, iar el se îndrăgostise fulgerător. Acum, stând aici, cu lacrimile secate, dar cu amintirile curgând în valuri, se consola gândindu-se că, atunci când o văzuse ultima oară pe Soonji în viaţă, ea alerga înapoi spre el, după ce îşi găsise cercelul, iar pe chip i se citeau atât uşurarea, cât şi fericirea.

Urmând dricul, Mercedesul părăsi şoseaua, îndreptându-se spre aerodrom. Donald avea să îşi conducă soţia la avionul companiei TWA care urma să o ducă în State şi, de îndată ce acesta avea să decoleze, el avea să urce la bordul elicopterului Bell Iroquois care avea să-l transporte în zona demilitarizată.

Howard Norbom avea să presupună că Donald obţinuse ceea ce îşi dorea ocolindu-l, iar asta îl făcea să se simtă oarecum vinovat. În felul acesta însă, generalul nu avea să fie implicat în tentativa sa de contactare a Nordului. Mulţumită telefonului primit de la Bob Herbert, toate ponoasele pentru o eventuală nereuşită aveau să le tragă el însuşi… şi Centrul de Comandă.