45

Marţi, ora 10:05,
Centrul de Comandă

— Ce naiba îl ţine pe Viens atât de mult? bodogăni Matt Stoll, privind monitorul. Are de programat diferenţa temporală, dă Comandă de căutare şi după aceea ar trebui să capete aproape instantaneu răspunsul: cea dintâi dintre imaginile falsificate ale satelitului.

Phil Katzen stătea lângă el, aşezat pe un scaun fără spătar, pândind şi el ecranul. În vreme ce cei de la BNR răscoleau imaginile înregistrate în cursul dimineţii, Stoll şi Katzen vegheau la finalizarea rulării programelor de diagnosticare. Cel de-al unsprezecelea şi ultim program era pe cale să îşi încheie misiunea.

— Poate că Viens n-a găsit nimic, Matty.

— La dracu’, ştii bine că aşa ceva e imposibil.

— Eu ştiu. Dar eşti convins că şi computerul ştie?

Stoll îşi ţuguie buzele.

— Touche!

Clătină din cap, văzând că ultimul program de diagnosticare afişase, ca toate celelalte, un răspuns exasperant: „Totul e în regulă!”

— Ştim şi că asta nu e adevărat!

Se abţinu cu greu să nu-şi repeadă pumnul în computer. Cu ghinionul care îl urmărea de azi-dimineaţă, răspunsul la o asemenea reacţie ar fi fost o nouă cădere a reţelei.

— Nu e posibil ca şi programele de diagnosticare să fi fost infestate, nu-i aşa? întrebă Katzen.

— Nu. Dar la fel am crezut şi despre tot restul softwareului. Nu-mi place să recunosc, Phil, dar mi-aş da mâna dreaptă ca să-l cunosc pe ticălosul care mi-a copt-o.

— O iei ca pe un afront personal, nu?

— Mie-mi spui? Cine se leagă de software-ul meu se leagă de mine. Ceea ce mă enervează nu e faptul că m-a tras pe sfoară, ci faptul că n-a lăsat nici o urmă, oricât de mică.

— Hai să aşteptăm, să vedem ce zice BNR-ul.

Telefonul sună şi numărul celui aflat la capătul firului apăru pe ecranul dreptunghiular de sub receptor.

— Vorbeşti de lup, rânji Stoll, apăsând pe butonul difuzorului.

— Aici Stoll.

— Matty, sunt Steve. Îmi pare rău că a durat atât de mult, dar computerul mi-a arătat că nu e nici o problemă, aşa că a trebuit să verific eu însumi fotografiile.

— Scuzele mele.

— Cu ce ocazie?

— Tocmai te înjuram, împreună cu Phil Katzen. Ce-ai găsit?

— Exact ce bănuiai. O fotografie care a venit la 7,58 de minute şi 0,8965 secunde, azi-dimineaţă, cu exact 0,001 secunde întârziere. Şi… ia ghici? E plină de tunete şi fulgere care nu erau acolo cu 0,8955 de secunde înainte.

— Al naibii de ciudat, spuse Stoll. Trimite-mi-le, te rog! Şi… Steve, îţi mulţumesc.

— Plăcerea a fost de partea mea. Apropo, crezi că putem face ceva ca să ne curăţăm sistemul?

— Nu-ţi pot spune nimic până nu văd pozele. Te sun de îndată ce aflu ceva.

Stoll închise, exact în clipa în care pe ecran apăru prima fotografie. Aceasta arăta terenul aşa cum era în realitate: nici un fel de trupe, nici un tanc şi nici un vehicul blindat. În cea de-a doua fotografie, acestea intrau în scenă. Totul, de la granulaţia peliculei şi până la umbre, părea autentic.

— Dacă e un fals, e unul al dracului de bun, spuse Katzen.

— Nu tocmai. Ia priveşte.

Stoll apăsă simultan pe tastele FI şi Shift, după care optă pentru mărirea imaginii. Pe ecran se ivi un cursor, iar el îl mută în dreptul parbrizului unui jeep aflat în partea de sus a ecranului.

— Ia uită-te la asta.

Katzen privi mai îndeaproape, clipi şi-apoi răsuflă adânc.

— Nu se poate.

— Ba se poate, îi replică Stoll, zâmbind pentru întâia oară după mai multe ore.

Apucă mouse-ul, apăsă pe butonul din vârf şi mută cursorul de-a lungul parbrizului, subliniind cu o linie subţire, galbenă, reflecţia unui stejar.

— Prin apropiere nu există nici un copac, Phil. Imaginea asta a fost preluată dintr-o altă poză şi înserată digital, aici.

Înregistrând fotografia ca prim document, schimbă imaginea de pe ecran cu spaţiul pentru cel de-al doilea document şi ceru computerului să caute în arhivele BNR-ului o înregistrare similară. Două minute şi douăsprezece secunde mai târziu, pe ecran apăru o nouă fotografie.

— Incredibil! exclamă Katzen.

Datele tehnice ale fotografiei apăreau într-un dreptunghi, în lateral: fusese făcută cu 275 de zile în urmă, în pădurile din zona Barajului Supung, lângă graniţa dintre Manciuria şi Coreea de Nord.

— Cineva a umblat în arhivele noastre, spuse Stoll. A selectat imaginile de care avea nevoie şi a creat un nou program.

— Iar după aceea l-a încărcat în intervalul de 0,001 secunde, completă Katzen.

— Nu. Încărcarea s-a făcut în timpul în care reţeaua a căzut. De fapt, n-a fost o cădere, ci aşa ni s-a părut nouă.

— Nu cred că înţeleg.

— În timp ce credeam că reţeaua noastră e scoasă din funcţiune, cineva, într-un fel sau altul, a folosit cele douăzeci de secunde pentru a introduce poza asta şi următoarele în sistem. I-au trebuit câte 0,001 secunde pentru fiecare, iar acum, ca înregistrare, imaginile prefabricate ne sunt servite la fiecare 0,8955 secunde.

— Mi se pare o fantasmagorie…

— Cert e un singur lucru: noi – adică BNR-ul, Departamentul Apărării şi CIA – suntem sisteme închise. Nimeni nu putea să ajungă la noi prin intermediul liniilor telefonice. Pentru a încărca o cantitate atât de mare de date, cineva a trebuit să stea ascuns undeva într-un cotlon al Centrului de Comandă, introducând întruna dischete în calculator.

— Dar cine? Sistemul de camere de luat vederi nu a scos la iveală nimic.

Stoll se strâmbă.

— Şi ce te face să crezi că poţi să ai încredere în camerele video? Pentru cel ce-a fost în stare să ne reguleze sateliţii o cameră video e o nimica toată.

— Drace, la asta nu m-am gândit.

— Dar ai dreptate. Nu cred că toate astea s-au înfăptuit acum, peste noapte. Ar însemna ca printre noi să se afle o buruiană şi, indiferent ce-aş crede despre Bob Herbert personal, e un tip al naibii de prevăzător când vine vorba de meserie.

— De acord!

— Mulţumesc, răspunse Stoll, readucând pe ecran cel dintâi document, cel cu parbrizul. Ia să vedem, ce-avem aici? Undeva în reţea există un program cu bucluc, care conţine fotografii pe care BNR-ul nu le-a înregistrat încă, dar care vor apărea la ei, cică, odată la 0,8955 secunde. Astea-s veştile proaste. Veştile bune sunt că, dacă dăm de urma programului respectiv, îl putem şterge, ne recăpătăm ochii spaţiali şi demonstrăm că cineva se pregăteşte să bage zâzanie în Coreea.

— Şi cum vei reuşi să faci asta, de vreme ce habar n-ai unde se află programul şi nici cum se numeşte?

Stoll înregistra înscenarea fotografică şi părăsi directorul respectiv, selectând directorul „Bibliotecă”. Apoi aşteptă ca uriaşa listă să se încarce.

— Fotografiile folosite de infiltrator au fost făcute înainte ca Centrul de Comandă să fi fost înfiinţat, aşa încât e sigur că scrierea programului a durat o grămadă de vreme. E un program lung. Precis că a fost legat de coada vreunui alt document, căci altfel l-am fi depistat atunci când au fost sterilizate programele venite din afară. Asta înseamnă că programul gazdă trebuie să fie al naibii de încărcat.

— Aşadar, vom verifica, spre exemplu, dosarul referitor la traficul rutier din Pyonyang, iar dacă ăsta e mai mare cu treizeci de megabyţi, înseamnă că am pus mâna pe programul cu bucluc.

— Exact.

— Dar de unde începem căutarea? Oricine ar fi scris acest program trebuia să aibă acces la fotografiile de supraveghere a Coreei de Nord, deci trebuie să fie cineva din Centrul de Comandă, din BNR, de la Pentagon sau din armata sud-coreeană.

— Nimeni de la Centrul de Comandă sau de la BNR n-ar avea nimic de câştigat în cazul unei mobilizări masive în peninsulă. Rămân deci Departamentul Apărării şi armata sud-coreeană.

Stoll începu să cerceteze listingul „Bibliotecii”, numărând dischetele venite din fiecare sursă. Pentru a obţine dischetele dorite, avea să însemneze cu un asterisc dosarele respective şi să le ceară, prin poşta electronică, de la arhiva Centrului. Dischetele cu pricina aveau să fie copiate, livrate prin curier contra semnătură şi şterse după înapoiere.

— La dracu’! blestemă Katzen, pe măsură ce numărul dischetelor creştea. Avem vreo două sute de dischete de la Departamentul Apărării şi vreo patruzeci de la coreeni. Va dura zile întregi să le verificăm pe toate.

Stoll se gândi câteva clipe, după care selectă în întregime dosarele coreene.

— Începem cu partea mai scurtă?

— Nu, răspunse Stoll. Începem cu partea mai sigură. Dacă Bob Herbert află că i-am suspectat mai degrabă pe ai noştri, mă ia în şuturi.

Katzen îl bătu pe umăr şi se ridică.

— Mă duc să-l pun pe Paul la curent însă, Matty, aş vrea să-ţi cer o favoare.

— Spune.

— Spune-i lui Paul că eu am descoperit stejarul.

— E-n regulă, dar de ce?

— Fiindcă, dacă directorul nostru află că ofiţerul responsabil cu mediul nu e în stare să bage de seamă un copac de la o jumătate de metru distanţă, mă ia la încins.

— Facem târgul, încuviinţă Stoll..

Apoi se lăsă pe spate cu braţele încrucişate, aşteptând să-i fie livrate dischetele.