38

Marţi, ora 23:17,
Marea Japoniei, la 12 mile de Hungnam, Coreea de Nord

În rândul ţărilor comuniste, se instituise obiceiul ca apele teritoriale să nu fie delimitate conform tratatelor internaţionale. Acestea hotărâseră, unilateral, că limita se afla nu la trei, ci la douăsprezece mile în larg, ba chiar şi la cincisprezece, în zonele de patrulare ale navelor inamice.

Coreea de Nord susţinea de multă vreme că apele sale se întindeau departe în Marea Japoniei, iar aceste pretenţii constituiau un veşnic subiect de dispută cu autorităţile japoneze şi americane. Navele de patrulare ale Marinei ignorau pretenţiile nord-coreenilor, navigând adeseori la patru-cinci mile de coasta coreeană. Paza de Coastă le soma agresiv; în acele cazuri, navele de patrulare nu se mai apropiau, dar nici nu obişnuiau să bată în retragere. În mai bine de patruzeci de ani, avuseseră loc puţine confruntări. Cel mai celebru incident fusese confiscarea navei USS Pueblo, în ianuarie 1968, de către nord-coreenii care îi acuzaseră pe cei din echipaj că erau spioni. Trecuseră unsprezece luni de negocieri până când cei optzeci şi doi de marinari fuseseră eliberaţi. Cea mai sângeroasă ciocnire avusese loc în iulie 1977, când un elicopter american depăşise paralela 38 şi fusese doborât, trei din membrii echipajului aflat la bord pierzându-şi viaţa. Preşedintele Carter ceruse scuze Nordului, recunoscând greşeala concetăţenilor săi; cei trei morţi şi singurul supravieţuitor fură predaţi sud-coreenilor.

După o scurtă escală la Seul, unde predaseră filmul făcut în cea dintâi survolare, ofiţerul de recunoaştere Judy Margolin şi pilotul Harry Thomas aflau din nou în aer; pentru cea de-a doua survolare a teritoriului Nordului. De data aceasta însă, fuseseră, în mod evident, aşteptaţi şi reperaţi de radarele de la sol, pe când zburau deasupra Wonsanului. Două interceptoare MiG-15P îşi ocupară poziţiile de atac în urma lor, venind de jos şi de sus, dinspre sud şi, respectiv, dinspre nord. Harry se aştepta să fie urmărit până deasupra mării şi ştia că, dacă o apuca în direcţia corectă, avea să scape uşor de cei doi urmăritori.

Ridicând botul avionului, porni răsucindu-se pe o curbă ascendentă şi accelerând. Pierzând temporar contactul vizual cu reactoarele construite de ruşi, le regăsi atunci când mitralierele duble NS-23, de calibrul 23, luară drept ţintă aripile avionului său. Păcănitul sonor, asemănător cu sunetul unor baloane ce se spărgeau, îl luă total pe nepregătite.

În ciuda vuietului motorului, o auzi pe Judy gemând în muştiucul măştii; cu coada ochiului, o văzu prăbuşindu-se în faţă şi doar harnaşamentul o împiedică să cadă din scaun. Încetându-şi răsucirea şi continuând să accelereze, coti spre sud.

— Doamnă, e totul în regulă?

Nu primi nici un răspuns. Trăseseră în ei fără nici un avertisment. Asta contravenea procedurii în patru etape la care consimţiseră să adere nord-coreenii. Cea dintâi etapă presupunea luarea de contact, iar focurile de avertisment trebuiau trase în direcţia opusă celei în care i se cerea navei să se retragă. De data asta însă, se întâmplase exact pe dos. Aşadar, fie că trăgătorul nord-coreean nu făcea doi bani, fie că i se dăduseră nişte ordine periculoase.

Renunţând la tăcere, Thomas transmise la Seul un mesaj radio, cerând ajutor şi anunţând că celălalt membru al echipajului fusese rănit. MIG-urile îl urmăriră spre sud fără să mai tragă, rămânând în urmă atunci când aeronava sa atinse 2 Mach.

— Rezistaţi, doamnă! strigă el în microfon, deşi habar n-avea dacă ofiţerul de recunoaştere mai era sau nu în viaţă.

Avionul gonea în noaptea înstelată.