65

Miercuri, ora 6:30,
Zona Demilitarizată

În îndelungata sa carieră de specialist în târâtul prin tuneluri, Lee nu reuşise niciodată să se hotărască ce anume prefera: galeriile umede şi mucegăite, care îţi umpleau plămânii cu un miros rânced, de care nu reuşeai să mai scapi vreme de săptămâni, sau cele uscate, în care aerul nu circula, iar nisipul îţi umplea nările şi-ţi usca gura.

Astea-s cele mai rele, îşi zise el. Cu mirosul te mai poţi obişnui, dar nu şi cu setea.

Noroc că munca asta ingrată se apropia de sfârşit. Se aflau pe ultimii metri ai tunelului, cu unul dintre bidoane: în câteva minute aveau să ajungă la nişa pe care o pregătiseră de partea cealaltă. Avea să-l ajute pe Yoo să împingă bidoanele până la ieşirea din galerie, iar restul avea să rămână în sarcina soldatului: transportul până la ţintă şi montarea înainte de ivirea zorilor. Yoo îşi adusese deja uneltele de cealaltă parte; studiaseră, cu câteva nopţi mai devreme, traseul pe care avea să-l urmeze printre dealuri şi ajunseseră la concluzia că nu exista posibilitatea ca el să fie văzut în timp ce Yoo avea să îşi vadă de treabă, Lee avea să se întoarcă pentru a se ocupa de domnul Gregory Donald, înainte ca acesta să se întâlnească cu Hong-koo. Intenţia lui era tipică pentru un american. Cei care nu clădeau imperii pozau în justiţiari singuratici. Îi ura tocmai din acest motiv şi fiindcă renunţaseră la luptă, văzând că existau şanse să nu câştige războiul. Deîndată ce nu avea să mai aibă nevoie de ajutorul lor pentru a distruge guvernul din Pyongyang, avea să-i alunge pe toţi din ţara sa.

Da, ţara sa. Nu a lui Harry Truman ori a lui Michael Lawrence, nu a generalului Schneider sau a generalului Norbom. Personalitatea şi sârguinţa poporului său fuseseră înfrânate şi pervertite vreme de prea mulţi ani. Venise vremea ca această pervertire să înceteze.

În ciuda apărătoarelor purtate, genunchii lui Lee se umpluseră de pământ şi-l usturau de atâta târât pe brânci, banderola de pe ochi îi era leoarcă de sudoare, iar ochiul sănătos îi lăcrima abundent, de pe urma uscăciunii. Doar cu greu se abţinea să nu exagereze cu graba, în aceste ultime minute, pe aceşti ultimi metri care îl despărţeau de faza a doua şi a treia a planului său, de clipa pe care o aştepta de când, în urmă cu doi ani, îl abordase pentru prima oară pe colonelul Sun, destăinuindu-şi intenţiile.

Continuă să se târască înainte cu umerii gârboviţi, sprijinindu-şi greutatea corpului în mâna stângă, în vreme ce împingea cu dreapta butoiul. Ochiul sănătos îi fugea dintr-o parte în alta, studiind pereţii galeriei. Apoi metrii rămaşi deveniră unul singur, minutele lungi se schimbară în secunde fugare, iar butoiul se odihni, în sfârşit, lângă celelalte trei.

Yoo scoase o scară de frânghie înfăşurată şi ascunsă în nişa pe care o săpaseră şi, sprijinindu-şi spinarea de zidul pasajului îngust, se căţără la suprafaţă. Legă scara de o stâncă şi coborî înapoi în tunel. Laolaltă, începură să care bidoanele la suprafaţă.

Maiorul Lee parcurgea acum tunelul în sens invers, în patru labe. Apropiindu-se de ieşire, îşi desprinse lanterna de pe umăr şi îi reduse strălucirea. Ţâşni în galeria de acces din partea sudică şi se căţără la suprafaţă, oprindu-se, gâfâind, lângă intrare.

Nu era nimeni prin preajmă. Maiorul Lee îşi pipăi buzunarul stâng, convingându-se că pumnalul cu deschidere automată era la locul lui, apoi o luă la fugă prin beznă.