54

 

Marţi, ora 12:30,
Centrul de Comandă

 

Doctorul Orlito Trias era de faţă atunci când Hood sună în salonul lui Alexander. Avea înfăţişarea unui doctor Frankenstein, dar era un medic priceput şi un om de ştiinţă apreciat.

— Paul, rosti el, cu accentul său pronunţat de filipinez. Mă bucur c-ai sunat. Fiul tău are un virus.

Hood simţi un fior îngheţat. Într-o vreme, înainte de apariţia cumplitei SIDA, acest cuvânt ar fi sugerat o problemă banală, uşor de tratat cu ajutorul antibioticelor.

— Ce fel de virus? Dar, te rog, explică-mi băbeşte, ca pentru un profan, Orly.

— Băiatul a făcut o bronşită acută în urmă cu două săptămâni. Infecţia s-a vindecat numai aparent, căci adenovirusul s-a cuibărit în plămânii lui. A fost de-ajuns contactul cu alergenii din aer pentru a se declanşa atacul şi, iată de ce, medicamentele bronhodilatatoare şi steroizii n-au avut nici un efect. Nu e vorba de un atac tipic de astm. E o boală de plămâni obstructivă.

— Şi ce tratament ai de gând să prescrii? se interesă Hood.

— O terapie antivirală. Am descoperit infecţia relativ devreme şi avem toate motivele să credem că nu se va răzgândi.

— Motive să crezi…

— A fost slăbit, iar viruşii ăştia sunt foarte oportunişti. Nu putem şti sigur.

Iisuse, Orly!

— Sharon e acolo?

— Da.

— I-ai spus?

— Da, i-am spus exact ce ţi-am spus şi ţie.

— Dă-mi-o, te rog, la telefon şi… mulţumesc.

— N-ai pentru ce. Am să ţin legătura cu cei de-aici din oră în oră.

Sharon preluă receptorul câteva clipe mai târziu.

— Paul…

— Ştiu. Orly n-are nici un viitor în diplomaţie.

— Nu-i vorba de asta, spuse Sharon. Prefer să ştiu decât să fiu lăsată în ignoranţă. Nu-mi place însă aşteptarea. Ştii că niciodată n-am fost în stare s-o suport.

— Alex va fi bine, o să vezi.

— N-ai de unde să ştii asta. Paul, am lucrat într-un spital şi ştiu că e de-ajuns o scânteie ca asta ca să dea foc întregului organism.

— Orly n-ar pleca de acolo dacă ar fi vorba de ceva cu adevărat serios.

— Paul, el nu poate oricum să facă nimic. De-aceea pleacă.

Ann intră, cu braţele încărcate cu masa de prânz. Văzând expresia de pe chipul lui Paul, se opri în prag.

Bugs îi transmise un mesaj prin poşta electronică: secretarul apărării, Colon, voia să-i vorbească.

— Uite ce e, spuse Sharon, n-am venit la telefon fiindcă aş vrea să-ţi laşi baltă treburile şi să vii încoace. Voiam doar un cuvânt de sprijin. Înţelegi?

Hood percepu reţinerea din glasul ei. Se străduia să nu izbucnească în plâns.

— Sigur că înţeleg, Sharon. Sună-mă dacă se mai întâmplă ceva nou. Dacă nu, o să te sun eu, de îndată ce va fi posibil.

Ea închise şi Hood trecu de la linia telefonică obişnuită la cea securizată, prin reţeaua de computere. Se considera în acele clipe un soţ de nimic, un tată denaturat şi aproape deloc un bărbat.

— Paul, rosti Colon sec, fără nici o altă introducere. Tocmai am aflat că omul tău, Donald, a transmis un mesaj neautorizat prin radio, cerând o întâlnire cu generalul Hong-koo din Nord.

— Poftim?

— Mai rău, nord-coreenii au acceptat. Dacă se răspândeşte ştirea, vom susţine că nord-coreenii l-au contactat primii. Ar fi bine, însă, dacă ai lua legătura cu el şi l-ai convinge să renunţe. Generalul Schneider a încercat să o facă, dar Donald ţine morţiş să se ducă la întâlnire.

— Mulţumesc, răspunse Hood şi închise.

Luă apoi legătura cu Bugs, cerându-i să contacteze zona demilitarizată pe o linie sigură şi să-l aducă pe Gregory Donald la telefon. Pe urmă o sună pe Liz Gordon, rugând-o să vină la el în birou.

— Vrei să-ţi las astea aici şi să plec? întrebă Ann.

— Nu. Vreau să rămâi.

Chipul ei se lumină.

— S-ar putea să ne trezim cu un scandal de toată frumuseţea în presă.

Chipul ei se întunecă.

— Desigur, răspunse ea şi se aşeză de cealaltă parte a biroului, aşezând tava cu mâncare între ei. Ce s-a întâmplat cu Alex?

— Trias spune că e vorba de o infecţie virală. Crede că situaţia e sub control, dar îl ştii pe Orly… Nu e prea delicat în exprimare.

— Hm, făcu Ann şi ochii i se întunecară şi mai mult.

Hood luă o furculiţă şi o înfipse într-o felie de roşie.

— Ce ştii de Matt şi de virusul cu care se luptă el?

— Nimic nou. Vrei să verific?

— Nu, lasă. O s-o fac eu după ce termin cu Gregory. Bietul de el, cred că trece printr-un adevărat iad. Ne fură evenimentele şi uităm de sufletul oamenilor.

Telefonul securizat începu să ţârâie exact în clipa când Liz Gordon intră în birou, însoţită de Lowell Coffey. Numărul lui Donald apăru pe micul display. Hood îi făcu semn lui Liz să închidă uşa. Ea se aşeză, iar Coffey se postă în picioare, în spatele lui Ann, care se foi, stânjenită. Hood apăsă pe butonul de amplificare.

— Gregory, cum te simţi?

— Totul e în regulă. Paul, vorbeşti pe o linie sigură?

— Da.

— Bine. Amplifici?

— Da.

— Cine mai e cu tine? Liz, Ann şi Lowell?

— Chiar ei.

— Bănuiam. Atunci, să trecem direct la subiect. Da, l-am chemat pe Hong-koo, iar el mi-a răspuns. Ne vom întâlni peste cinci ore şi jumătate. De ce să tragi cu arma când e de-ajuns să dai din gură? Asta a fost dintotdeauna deviza mea.

— E o deviză bună, dar nu şi în ceea ce priveşte relaţiile cu RPDC-ul.

— Asta mi-a spus şi generalul Schneider adineauri, când mi-a ţinut predica de rigoare. Are de gând să mă lase să dansez în ploaie de unul singur. Se pare că şi Washingtonul va face la fel.

Ezită o clipă, înainte de a întreba:

— Ai să mă laşi baltă şi tu, Paul?

— Acordă-mi un minut.

Hood apăsă pe butonul de întrerupere temporară a conversaţiei şi o privi pe Liz. Cu coada ochiului, o văzu pe Ann încuviinţând solemn. Lowell rămase nemişcat. Psihologul colectivului îşi muşcă buza superioară şi clătină din cap.

— De ce nu? întrebă Hood.

— În calitate de aliat al lui, mai ai o şansă de a-l face să se răzgândească. Ca adversar însă, te va ignora pur şi simplu.

— Dar dacă îl ameninţ că îl dau afară?

— Asta n-o să schimbe cu nimic situaţia. Omul ăsta a suferit un şoc teribil astăzi, crede că acţionează mânat de compasiune şi chibzuinţă – e o reacţie firească – şi nu se va lăsa ameninţat.

— Lowell, ce s-ar întâmpla dacă Schneider l-ar aresta, acuzându-l de ceva – de utilizarea ilegală a aparaturii statului atunci când a transmis mesajul, spre exemplu?

— Ar ieşi un proces al dracului de murdar şi am fi poate nevoiţi să dezvăluim nişte lucruri care nu ne-ar conveni, în legătură cu metodele noastre de acţiune.

— Dar dacă s-ar mulţumi să-l reţină pe Greg doar pentru douăzeci şi patru de ore? Ar putea invoca motive de securitate sau aşa ceva.

— Te-ar da în judecată şi rezultatul ar fi acelaşi.

— Nu o va face, interveni Liz. I-am trecut în revistă dosarul atunci când l-ai convocat, Paul. Omul acesta n-a făcut niciodată nimic din dorinţa de a se răzbuna. De fapt, asta a fost mereu una dintre problemele sale de-a lungul carierei de diplomat. Omul ăsta e un adevărat creştin.

— Ann, ce ziare au corespondenţi acolo?

— În mod normal, nici unul, toţi corespondenţii îşi au sediul în Seul. Dar sunt convinsă că, în situaţia dată, reporterii se bat deja pentru acreditări şi se află în drum spre fâşie. Vor scormoni peste tot, în căutare de subiecte de senzaţie. Şi ce poate fi mai senzaţional decât reţinerea sau arestarea unui fost ambasador?

Lowell se simţi dator să intervină.

— Dar ce ne va face presa dacă Donald se duce la întâlnire, iar ei află că este angajatul Centrului de Comandă? Toată lumea va spune că suntem o gaşcă de ticniţi care se pişă contra vântului.

— Nu suport să fiu de aceeaşi părere cu Lowell, spuse şi Ann. Dar de data asta, trebuie să recunosc că a pus punctul pe i.

— Donald nu va dezvălui nimic, spuse Liz. Indiferent cât ar fi de furios. Pentru toată lumea, el lucrează doar pentru Societatea de Prietenie Americano-Coreeană.

— Dar Schneider ştie care e adevărul şi nu cred că e prea entuziasmat de ceea ce se petrece, sublinie Lowell.

— Nu e, sunt convins, încuviinţă Hood.

— Vezi? Iar el ar putea strecura presei oarece informaţii, numai aşa, ca să pună gaz pe foc.

— În privinţa asta, nu cred că trebuie să ne facem griji, îl linişti Hood. Nu va vrea să-l pună în dificultate pe preşedinte, arătând cu degetul spre o organizaţie fondată chiar de el.

Hood anulă Comandă de întrerupere temporară.

— Greg, n-ai vrea să amâni întâlnirea până când voi putea convinge pe cineva de la ambasadă să te însoţească?

— Te rog, Paul. Ambasadoarea Hall nu va fi de acord cu această întâlnire, până când nu va avea şi acceptul preşedintelui, iar pe ăsta n-ai să-l obţii, fii sigur.

— Amână întâlnirea şi lasă-mă să încerc. Mike Rodgers e în drum spre Japonia. Va ateriza la Osaka în jurul orei şase. Dă-mi voie să-i cer să vină la tine.

— Îţi mulţumesc pentru strădanie, dar ştii prea bine că, dacă aş încerca să amân întâlnirea, fie şi numai cu un minut, nord-coreenii ar crede că ne jucăm cu ei. Sunt al naibii de sensibili în privinţa asta şi n-au să îmi acorde o a doua şansă. Am să merg la întâlnire. Mai am doar o întrebare: eşti cu mine, sau împotriva mea?

Hood rămase tăcut vreme de câteva clipe, privindu-şi pe rând colaboratorii, după care rosti:

— Sunt cu tine, Greg.

Tăcerea se prelungi la celălalt capăt al firului.

— Hotărârea ta mă surprinde, trebuie să recunosc, Paul. Credeam că vei încerca să mă dobori.

— Am avut de gând să o fac la început.

— Îţi mulţumesc că te-ai răzgândit.

— Te-am angajat fiindcă eşti experimentat. Să vedem dacă am făcut o alegere bună. Dacă vrei să mai vorbim, îţi stau oricând la dispoziţie.

Hood puse receptorul în furcă. Observând că furculiţa îi rămăsese înfiptă în felia de roşie, o duse la gură şi o înghiţi. Liz îl aprobă din priviri, iar Ann şi Lowell se mulţumiră să-l privească în tăcere.

Hood atinse un buton al interfonului.

— Bugs, vreau să ştiu cum a mai progresat Matt.

— Imediat, şefule.

— Paul, cu asta l-ai terminat pe Donald şi ne-ai terminat şi pe noi, spuse Lowell.

— Şi ce-ai fi vrut să fac? Oricum s-ar fi dus şi nu-mi place să-mi las baltă unul dintre oameni, răspunse Hood, încet. Şi-apoi, s-ar putea să reuşească. E un om bun.

— Exact, spuse Ann. Şi toată lumea o ştie. Iar diseară, când înregistrarea video a întâlnirii dintre Donald şi nord-coreeni va apărea la ştiri – o înregistrare cu un om care şi-a pierdut soţia şi totuşi e dispus să ierte – ne vom putea căuta cu toţii alte slujbe.

— Nu-i nimic, râse Coffey. Vom putea merge să lucrăm pentru nord-coreeni. Oricum, ne vor fi datori.

— Ce-ar fi să avem puţină încredere? întrebă Hood.

Făcu apoi semn cu degetul înspre Coffey şi Ann.

Iar voi doi pregătiţi un plan pentru eventualitatea în care el ar da greş.

Telefonul sună şi Hood răspunse imediat. Era Stoll.

— Paul, tocmai mă pregăteam să te chem şi eu, spuse el. Ar fi bine să vii încoace, să vezi ce-am descoperit.

Hood se ridicase deja de pe scaun.

— Spune-mi pe scurt despre ce e vorba.

— Pe scurt… am fost traşi pe sfoară în mod magistral!