67

Miercuri, ora 7:10,
Osaka

— Domnule general Rodgers, credeam că pilotul avea de gând să ne ducă într-un loc însorit.

Chiar şi în huruitul motoarelor, Squires şi restul echipei de intervenţie auzeau ploaia izbind în tabla fuzelajului, în vreme ce avionul survola Golful Ise, apropiindu-se de Osaka. Rodgers fusese dintotdeauna fascinat de nepotrivirile de acest fel, de harpele răsunând aparte în mijlocul unei orchestre. Într-un fel, cam aceeaşi filosofie stătea şi la baza alcătuirii acestei echipe de intervenţie. De la David şi Goliat şi până la Revoluţia Americană, mărimea nu însemnase neapărat dominaţie. Dramaturgul Peter Barnes vorbise odinioară despre buruiana firavă ce aţinea cărarea, iar această imagine fusese cea care îi menţinuse moralul în zilele sale negre. O rugase chiar pe sora sa să-i brodeze imaginea aceea pe rucsac, ca s-o aibă mereu în minte.

Soldatul Puckett întrerupse reveria lui Rodgers:

— Domnule?

Rodgers îşi scoase dopurile din urechi.

— Care-i problema, soldat Puckett?

— Domnule, generalul-maior Campbell ne-a anunţat că un reactor C-9A ne aşteaptă pentru transbordare.

— Lasă-l să aştepte, spuse Squires. Pentru survolarea Coreei de Nord ne va fi de ajuns un Nightingale neînarmat.

— Şi eu aş prefera un Black Hawk rapid, dar intervine şi problema razei de acţiune, zise Rodgers. Oricum, mulţumesc, soldat.

— Cu plăcere, domnule.

Squires rânji, în vreme ce Puckett se întorcea la locul său.

— Johnny Puckett e un tip pe cinste, domnule. Tatăl său era mare amator de radiotehnică şi, încă din copilărie, s-a obişnuit cu asemenea şmecherii.

— Iar fiul şi-a făcut o meserie dintr-asta. Vezi cum merg lucrurile? Nici Regele Arthur n-a putut porni de unul singur în căutarea Sfântului Graal şi nici lui Moise nu i-a fost îngăduit să treacă Iordanul. Dar i-au însufleţit pe alţii pentru a face aceste lucruri.

Squires clătină din cap.

— Domnule, mă faceţi să mă simt vinovat că nu i-am mai scris demult tatei.

— Vei putea să-i trimiţi o vedere din Osaka, la întoarcere.

Rodgers simţi cum avionul se înclina, apucând-o spre sud-vest. La întoarcere… Cuvintele acestea îi aduceau întotdeauna un nod în gât. Nu puteai şti niciodată dacă aveai să te întorci; puteai doar să o speri. Dar acest lucru nu se în tâmpla întotdeauna şi chiar şi un soldat cu experienţă putea fi descumpănit de o asemenea constatare. Din nou, cuvintele lui Tennyson îi veniră în minte, cum i se întâmpla adeseori în asemenea situaţii:

Adusu-i-au iubitul, mort, acasă. Ea nu crâcni, nici nu se puse pe bocit. Fecioarele îngrijorate o priviră şi-şi spuseră: Va trebui să plângă, căci de nu, durerea o va ucide!

Avionul ateriză şi, în vreme ce căpitanul Harryhausen blestema de zor vremea păcătoasă, soldaţii din echipa de intervenţie se grăbiră spre elicopterul care îi aştepta. La nici patru minute după ce avionul C-141 aterizase, se aflau din nou în aer.

Aparatul zvelt decola rapid în ploaia deasă, îndreptându-se spre nord-vest. Oamenii îşi ocupaseră locurile pe laviţele din carlingă, ca înainte. Starea de spirit era însă cu totul alta. Cei care în drum spre Osaka dormiseră, jucaseră cărţi sau citiseră, erau acum agitaţi, ca băgaţi în priză. Îşi verificau echipamentul, iar câţiva se rugau. Soldatul Bass Moore răspundea de starea paraşutelor şi se apucase să cerceteze corzile, în vreme ce avionul survola Marea Japoniei, înfruntând rafalele ploii şi vântul turbat.

La bord se mai afla şi un ofiţer din Seul, care tocmai studia, împreună cu Squires, strategia de întoarcere. Un Sikorsky S-70 Black Hawk avea să aştepte semnalul lor, pentru a veni să-i culeagă. Acesta putea ajunge dincolo de zona demilitarizată din Munţii Diamantelor în numai câteva minute şi dispunea de o pereche de mitraliere grele M-60, ca o garanţie a siguranţei întoarcerii.

Cu numai douăzeci de minute înaintea desantului, Rodgers îl chemă pe Puckett şi-i ceru să-i facă legătura cu Hood.

Directorul era mai colţos ca niciodată, iar Rodgers fu încântat să-l descopere aşa.

— Mike, se pare că veţi fi chiar în miezul lucrurilor.

— Ce s-a întâmplat?

— Preşedintele nu vrea să creadă, dar suntem convinşi că totul a fost pus la cale de o echipă de sud-coreeni. Am mai aflat de asemenea că un pilot a cules doi oameni de pe un feribot, în largul coastelor japoneze. Tipul era într-atât de speriat, încât şi-a ratat aterizarea şi a fost pescuit de cei de la Paza de Coastă. Susţine că i-a lăsat pe cei doi la Kosong.

— Kosong? Asta-i la o azvârlitură de băţ de baza Nodong-urilor.

— Exact. La bordul feribotului respectiv au fost descoperite două cadavre. Cei doi morţi transportau bani rezultaţi din profiturile unei săli de jocuri, din Japonia către Coreea de Nord. Se pare că era vorba de zeci de mii de dolari.

— Asta-i o sumă enormă pentru cei din Nord. Ticăloşii ăia ar fi în stare să-şi vândă şi copiii pentru o mie de dolari.

— Aşa zicea şi Bob Herbert. Deşi e destul de puţin plauzibil ca cineva să îşi închipuie că ar putea folosi banii ăia pentru a pune stăpânire pe baza Nodong-urilor, nu putem să ne asumăm nici un risc şi nu putem elimina această posibilitate.

— Şi deci va trebui să aflăm care-i adevărul, la faţa locului.

— Exact. Îmi pare rău, Mike.

— Să nu-ţi pară rău. Doar ăsta a fost scopul pentru care am venit încoace, nu? Ca să-l parafrazez pe George Chapman, ameninţarea e cea care ne transformă în lei.

— Sigur. Sau cum spunea Kirk Douglas, în Campionul: „Avem o meserie ca oricare alta. Poate doar ceva mai sângeroasă”. Ai grijă de tine, Mike şi transmite-i şi lui Charlie şi băieţilor acelaşi lucru.

— Zece minute, anunţă Squires.

— Te las, Paul, spuse Rodgers. Te vom contacta prin radio, de îndată ce vom şti ceva nou. Şi, dacă asta te consolează, află că de data asta prefer să înfrunt gloanţele, nu presa. Noroc şi vouă.