14

Marţi, ora 19:30,
Seul

Carul de amplificare părea un fruct strivit. Fâşii de tablă atârnau ca nişte pieliţe desprinse de suflul exploziei, iar înăuntru nu se putea distinge nimic din învălmăşeala de sârme şi metal topit.

De mai bine de o oră, echipa lui Hwan cerceta în amănunt capetele de sârmă, în speranţa descoperirii oricărui indiciu cât de mic. Găsiseră urme de explozibil plastic, lipite pe dosul a ceea ce fusese, probabil, masa de mixaj, colectaseră mostre şi le trimiseseră la laborator. În afara acestora însă, nu exista nimic concludent Singurul lucru nou era numărul crescând de victime care trecea de pe lista răniţilor pe cea a morţilor. Oamenii de pe acoperişuri nu văzuseră nimic neobişnuit: una din cele două videocamere aţintite asupra pieţii fusese distrusă de schije, iar cealaltă filmase doar podiumul, nu şi mulţimea. Camerele posturilor de televiziune fuseseră colectate, iar înregistrările acestora erau studiate acum în amănunt, în căutarea unor eventuale indicii. Hwan se îndoia însă că aveau să fie de vreun ajutor, căci, se părea, toate fuseseră aţintite exact în direcţia opusă carului de amplificare. Expertul în calculatoare îşi exprimase sincer îndoiala că vreuna din ele ar fi putut prinde, fie şi în treacăt, o reflectare a camionului în vreo fereastră – una destul de mare şi de completă pentru a putea fi mărită şi studiată.

În tot acest timp, Gregory Donald rămăsese pe-aproape, rezemat de un stâlp îndoit, cu pipa încă neaprinsă ţinută între dinţii încleştaţi. Nu scosese o vorbă şi nu-şi ridicase ochii din pământ; nu mai plângea şi se părea că trecuse de starea de şoc, dar Hwan nu îndrăznea să-şi închipuie ce fel de gânduri îi umblau prin minte.

— Domnule?

— Hwan îşi ridică privirea şi-l văzu pe asistentul său, Choi U Gil, apropiindu-se în fugă.

— Ri crede că a găsit ceva.

— Unde?

— Pe o alee de lângă hotelul Sakong. Să-l chem prin radio pe director? A cerut să fie anunţat dacă apare ceva nou.

Hwan coborî de pe şasiul vehiculului explodat.

— Să mai aşteptăm până ne lămurim despre ce e vorba. Sunt convins că directorul e ocupat peste măsură acum. Fără îndoială, încearcă să-i explice preşedintelui ce s-a întâmplat.

Hwan îl urmă pe Choi de-a lungul clădirii Muzeului Naţional, situat în dreapta palatului şi fu surprins să vadă că Donald îi urma încet. Hwan nu se opri să-l aştepte: se bucura că prietenul său ieşise din amorţeală, dar nu voia să-l sâcâie. Munca era singurul lucru care îl împiedica pe el însuşi să se lase pradă durerii pricinuite de pierderea pe care o suferiseră amândoi.

Urma largă din noroi, având forma unui W lat, aparţinea unor bocanci militari nord-coreeni. În privinţa aceasta, nu exista nici un dubiu. „Profesorul” Ri bănuise acest lucru, iar Hwan îi confirmase supoziţiile.

— Urmele vin dinspre hotelul abandonat, spuse chimistul, un bărbat slăbuţ, cu părul cărunt.

— Am trimis o echipă înăuntru, spuse Choi.

— Se pare că făptaşii au băut din aia.

Profesorul arătă cu degetul spre sticla de plastic goală, strivită în praf.

— Apoi au traversat, îndreptându-se spre carul de amplificare.

Noroiul de pe alee era uscat, dar în atmosfera înăbuşitoare a după-amiezei, urmele de umezeală din jurul sticlei nu apucaseră încă să se evapore. Hwan îngenunche pentru a studia cele patru urme întregi şi cele două parţiale.

— Aţi fotografiat totul? întrebă el.

Choi încuviinţă.

— Şi sticlele şi urmele. Acum se fac fotografii în subsol, căci se pare că au fost descoperite şi acolo nişte urme de activitate.

— Bine. Trimiteţi sticla la laborator, să fie studiate eventualele amprente şi să fie analizată gura sticlei, poate se descoperă vreo urmă de salivă sau de mâncare.

Tânărul asistent alergă spre maşină şi se întoarse cu un sac mare de plastic şi o pereche de pense metalice. Ridicând cu grijă sticla, o puse în sac şi notă data, ora şi locul culegerii pe banderola albă de la gura sacului. Apoi completă un ordin de lucru şi introduse formularul în punga pe care o închise într-o cutie, în maşină. Se strecură apoi înăuntru, pe fereastra în dreptul căreia un poliţist militar stătea de pază.

Hwan continuă să studieze urmele de cizme, observând că amprenta lăsată nu era mai accentuată în partea din faţă, ceea ce însemna că teroriştii nu alergaseră. Încercă, de asemenea, să determine cam ce greutate apăsase pe tălpile acelea şi dacă urmele aparţineau unei singure perechi de cizme sau mai multora. Păreau să fie cel puţin două urme diferite de la cizma dreaptă şi fu uimit să descopere că nici una dintre ele nu părea să fi fost prea mult folosită. Ciudat! Nord-coreenii îşi schimbau echipamentul imediat după ieşirea din iarnă, când uzura era maximă, nu în miezul verii.

— Dacă sticla a fost folosită de terorişti, n-ai să găseşti nici o amprentă digitală.

Hwan îşi ridică privirea şi-l descoperi pe Donald. Vocea lui era monotonă şi foarte slabă; îşi vârâse pipa, neglijent, în buzunarul de la piept şi era palid ca un mort. Era aici însă, era mai vioi ca adineauri şi Hwan se bucura să îl revadă.

— Ştiu, nici nu mă aşteptam.

— De-aceea nu s-au obosit să ia sticla cu ei? Fiindcă ştiau că nu va constitui un indiciu valabil?

— Asta ar fi concluzia logică, încuviinţă profesorul.

Donald înaintă câţiva paşi pe aleea umbrită. Mâinile îi atârnau blege pe lângă corp; iar umerii îi erau cocârjaţi, ca apăsaţi de o povară cumplită. Privindu-l cum se mişca, de parcă fiecare pas i-ar fi pricinuit dureri chinuitoare, Hwan se simţi mai neajutorat ca niciodată.

— Aleea asta, atât de aproape de hotel… spuse Donald. Îmi închipui că săracii o curăţă de tot ce e cât de cât interesant pentru ei. O sticlă curată… Puteau să fie convinşi că avea să fie remarcată de către voi şi, zărind-o, aţi fi descoperit şi urmele.

— Şi eu m-am gândit la asta, spuse Hwan. Am fi recunoscut urma şi-am fi dedus imediat cine se află în spatele atentatului.

— E posibil, ridică din umeri profesorul. Dar se prea poate şi ca vreun trecător nepăsător s-o fi aruncat aici, iar făptaşii să n-o fi băgat de seamă.

— În cazul ăsta, vom descoperi amprentele cuiva, spuse Hwan.

— Corect, punctă profesorul. Cred că ar fi timpul să trec la treabă. Mă duc să văd dacă e ceva interesant de analizat înăuntru şi-apoi mă întorc la laborator.

După plecarea micului profesor, Hwan înaintă până lângă Donald.

— Îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut mai înainte, spuse Donald, cu un glas tremurător şi cu privirea aţintită în pământ. Te-am auzit, dar… n-am fost în stare să-mi vin în fire.

— Nu mă mir.

— De fapt, nu sunt sigur că mi-am revenit nici măcar acum.

În ochi îi tremurau lacrimi grele, atunci când privi în jur, de-a lungul aleii. Răsuflă adânc şi se şterse la ochi cu dosul palmei.

— Toată afacerea asta, Kim… Nu e stilul lor. De obicei se foloseau de incidente la frontieră, în zona demilitarizată, sau de asasinate pentru a ne trimite mesaje.

— Ştiu. Şi mai e ceva.

Înainte ca Hwan să apuce să-şi sfârşească spusele, un Mercedes negru cu număr diplomatic scrâşni din frâne în dreptul aleii. Un tânăr tuns scurt coborî de la volan.

— Domnul Donald?

Donald ieşi din umbră.

— Eu sunt Gregory Donald.

Hwan se grăbi să i se alăture. Nu se ştia cine anume ar fi putut să mai devină azi o ţintă şi nu voia să îşi asume riscuri inutile.

— Domnule, vă aşteaptă un mesaj la ambasadă, spuse tânărul.

— De la cine e?

— Mi s-a cerut să vă transmit că e de la „un duşman al lui Bismarck”.

— Hood, îi spuse Donald lui Hwan. Mă aşteptam la asta. Poate că are el vreo informaţie în plus.

În vreme ce cei doi bărbaţi se apropiau de maşină, tânărul funcţionar al ambasadei se grăbi să deschidă uşile.

— Domnule, mi s-a cerut de asemenea să mă interesez de doamna Donald. Are nevoie de ceva? Sau poate că ar dori să ne însoţească?

Donald strânse buzele şi clătină din cap. Apoi genunchii îi cedară şi se prăbuşi lângă maşină, cu braţele încrucişate la piept.

— Domnule!

— Îşi va reveni, spuse Hwan, făcându-i semn tânărului să se aşeze.

Apoi se aplecă şi, trecându-şi braţul pe după torsul prietenului său, îl ajută să se ridice.

— Are să fie bine, Gregory, ai să vezi.

Donald dădu din cap în semn de încuviinţare, în vreme ce se ridica.

— Am să te anunţ de îndată ce vom afla ceva nou.

Încruntat, Hwan îi deschise portiera, iar Donald urcă.

— Fă-mi un serviciu, Kim, te rog.

— Cere-mi orice.

— Soonji iubea ambasada şi-l admira pe ambasador. Nu… N-aş vrea să ajungă acolo. Nu în starea în care e acum… îi voi telefona generalului Savran. N-ai vrea să aranjezi să fie transportată direct la bază?

După ce termină de vorbit, răsuflă adânc, ca după un efort supraomenesc.

— O voi face.

Hwan închise uşa şi maşina demară. Fu repede înghiţită de învălmăşeala de autobuze, camioane şi automobile, aglomeraţia obişnuită a orelor serii fiind sporită din pricina vehiculelor cărora li se impunea să ocolească Piaţă Palatului.

— Domnul să te aibă-n pază, Gregory, spuse coreeanul, apoi îşi ridică privirea spre soarele roşu al amurgului. Nu pot să fiu lângă el, Soonji, aşa că, te rog, ai tu grijă de el.

Întorcându-se, Hwan se înapoie pe alee, aplecându-se din nou asupra urmelor. Umbrele se accentuaseră acum, când ultimele raze ale soarelui se stingeau.

Dar mai era ceva, iar acest ceva îl sâcâia mai mult decât urmele şi sticla de apă minerală, a căror prezenţă era mai mult decât convingătoare.

După ce îi ceru paznicului de la fereastră să îi transmită lui Choi că plecase la birou, Hwan se grăbi spre maşina sa, întrebându-se cât de departe avea să fie dispus directorul Yung-Hoon să meargă în acest caz.