34

Marţi, ora 8:40,
Centrul de Comandă

— Una ca asta nu se poate întâmpla. Nu se poate. Pur şi simplu, nu se poate.

— Dar s-a întâmplat, meştere. S-a întâmplat.

Stoll şi Herbert erau aşezaţi în jurul mesei de conferinţe din camera blindată, împreună cu Hood şi restul echipei de comandă a Centrului de Comandă, cu excepţia lui Rodgers, care avea să fie pus la curent mai târziu. Ann Farris stătea la dreapta lui Hood, lângă ea se aflau Stoll şi Herbert, iar la dreapta lui Hood stătea Lowell Coffey îi. De cealaltă parte a mesei stăteau Martha Mackall, Liz Gordon şi ofiţerul ecolog Phil Katzen. Darrel McCaskey se aşeză între Gordon şi Katzen, după ce tocmai îi prezentase lui Hood un rezumat de o pagină referitor la activităţile Ligii Cerului Roşu şi ale altor organizaţii teroriste. Nici una dintre ele nu părea a fi implicată în explozia de la Seul.

În faţa lui Hood, pe masă, se aflau rezumatul lui McCaskey şi fotografia trimisă de către BNR, care arăta mişcări masive de trupe în jurul Pyongyangului; alături se afla clişeul realizat de către Judy Margolin de la bordul Mirageului. Acesta însă nu arăta nici un tanc părăsind oraşul, nici o baterie de artilerie în curs de instalare şi nimic altceva care să indice că RPDC se pregătea de război.

— Ce facem cu discrepanţa, Matty? Ce altă dovadă că s-a întâmplat mai vrei?

Solidul ofiţer responsabil cu. Sprijinirea operaţiunilor oftă necăjit.

— Reperele-cheie din ambele fotografii sunt identice, astfel încât nu poate fi vorba. De o greşeală de orientare a satelitului. Categoric, ambele imagini reprezintă Pyongyang-ul.

— Am cerut BNR-ului să ne trimită. O actualizare şi am confirmat cererea printr-un apel telefonic pe o linie sigură, spuse Herbert. Fotografia trimisă arată o progresie naturală a desfăşurării de trupe vizibilă în prima fotografie.

— O desfăşurare de forţe care, probabil, nici măcar nu are loc, sublinie McCaskey.

— Corect.

— Ce crezi, Matty? întrebă Hood. Trebuie să mă prezint la Casa Albă în mai puţin de o oră. Ce-i spun preşedintelui?

— Că avem o defecţiune la programe. O pană cum nu s-a mai văzut până acum.

— O pană! răcni Herbert. O pană în reţeaua de calculatoare în valoare de douăzeci de milioane de dolari pe care tu ai construit-o?

— Exact! Uneori, chiar şi geniilor le scapă câte ceva, iar alteori camioanele încărcate cu bombe trec chiar şi prin baricadele de ciment.

Stoll îşi regretă izbucnirea chiar în clipa în care o sfârşi de rostit. Îşi muşcă buzele şi se prăbuşi în scaun.

— E bună, Matt, comentă Coffey, spărgând liniştea apăsătoare ce se lăsase.

— Scuză-mă, Bob, şopti Stoll. Cred că am sărit peste cal…

Herbert îi aruncă o privire obosită:

— Cam aşa ceva, meştere.

Apoi, abătut, îşi plecă privirea, lăsând-o să admire pielea fină a tapiţeriei scaunului cu rotile.

— Ascultaţi-mă, spuse Liz. Cu toţii facem greşeli. Dar mai degrabă le putem îndrepta dacă ne punem toţi mintea la contribuţie, în loc să ne arătăm cu degetul unii pe alţii. Şi-apoi, măi, băieţi, dacă aşa vom reacţiona întotdeauna în fazele iniţiale ale unei crize, cred c-ar fi de preferat să ne căutăm de lucru în altă parte.

— Ai pus punctul pe i, întări Hood. Haideţi să trecem mai departe. Matty, spune-mi cu ce crezi de fapt că avem de-a face.

Stoll oftă şi mai adânc, neîndrăznind să-l privească pe Herbert.

— Mai întâi, când reţeaua a căzut, am crezut că avem de-a face doar cu o demonstraţie de forţă. Mă gândeam că, într-un fel sau altul, cineva a reuşit să penetreze sistemul şi voia să ne arate că îl poate întrerupe oricând. Mă aşteptam pe undeva ca, de îndată ce l-am repus în funcţiune, să ne trezim cu un mesaj prin poşta electronică, prin care să ni se ceară o răscumpărare.

— Dar n-a fost cazul, spuse Coffey.

— Nu, n-a fost. Şi totuşi, îmi închipuiam că e vorba de o defecţiune a programului iniţial, sau de una strecurată ulterior, care s-a transmis de la noi şi la Departamentul Apărării şi la CIA, sau viceversa. Apoi am primit fotografia de la Osaka, iar acum sunt de părere că abia în momentul respectiv am fost cu adevărat invadaţi.

— Explică, ceru Hood.

— Căderea a fost doar o perdea de fum sau o diversiune menită să mascheze adevăratul scop, care pare a fi compromiterea sistemului nostru de observaţie prin satelit.

— Una venită din spaţiu? întrebă Coffey.

— Nu. De pe pământ. Altcineva controlează acum observatorul geostaţionar 12-A. Poate chiar mai mult!

— Preşedintele va fi încântat să afle asta, ricană Coffey.

Hood aruncă o privire spre ceasul care afişa numărătoarea inversă, apoi o alta spre imaginea lui Bugs de pe ecranul monitorului.

— Ai notat?

— Da, domnule.

— Ataşează chestia asta la sfârşitul raportului de opţiuni şi adaugă următoarele: „Ofiţerul responsabil cu sprijinirea operaţiunilor lucrează la remedierea acestei situaţii şi mă asigură că problema va fi identificată şi soluţionată. (îşi ridică privirea spre Stoll.) Intervalul de timp al soluţionării va fi comunicat ulterior, între timp, Centrul de Comandă se va dispensa de utilizarea computerelor, deoarece datele furnizate de acestea nu sunt demne de încredere. Ne vom baza pe observaţiile aeriene, pe agenţii trimişi în zonele cheie şi pe dosarele de simulare a crizelor. Semnat, etc.”, Imprimă tot documentul, Bugs, sosesc în câteva minute.

Hood se ridică.

— Cum sună expresia aia de care eşti tu îndrăgostit, Matty? Dă-i bătaie? Ei bine, dă-i bătaie. Sistemul nostru se presupunea a fi imun la orice fel de invazii. Aşa a reuşit preşedintele să convingă Congresul să fie de acord cu înfiinţarea Centrului de Comandă, în urmă cu aproape un an şi să îi aloce aproape un sfert de miliard de dolari. Vreau să-mi găseşti invadatorul, să-l distrugi şi să cârpeşti spărtura.

Se întoarse apoi spre ofiţerul ecolog cu părul de culoarea nisipului.

— Phil, cred că nu vom avea nevoie de sectorul tău în acest stadiu. Ai o diplomă în informatică. N-ai vrea să-l ajuţi pe Matty în problema asta?

Phil îşi mută ochii albaştri de la Hood la ceas.

— Cu plăcere.

Stoll tresări, dar nu scoase nici un cuvânt.

— Bob, vreau să-l suni pe Gregory Donald, la baza din Seul. Şi-a pierdut soţia în atentat, dar încearcă să afli dacă n-ar fi, totuşi, dispus să facă o vizită în zona demilitarizată, ca să avem nişte informaţii direct de la sursă. Dacă nu putem avea încredere în sateliţi, vreau să avem măcar un om la faţa locului. S-ar putea ca munca să-i facă bine lui Greg.

— Părea dezorientat, îl atenţionă Martha. Ai grijă cum îl abordezi.

Herbert încuviinţă.

— După aceea, aş vrea să-l pui la curent pe Rodgers, continuă Hood. Spune-i să facă o survolare discretă de recunoaştere. Dacă Rodgers se pregăteşte de aşa ceva – şi bănuiesc că avea de gând s-o facă – cere-i să ne transmită ce se întâmplă cu rachetele Nodong din Munţii Diamantelor.

Herbert dădu din nou din cap, apoi îşi propulsă scaunul departe de masă, încă vizibil afectat de spusele lui Stoll.

Hood atinse butonul de deschidere a uşii şi ieşi, urmat de Herbert şi de restul echipei.

Stoll tună şi fulgeră, îndreptându-se spre biroul său, iar Phil Katzen trebui să alerge ca să ţină pasul cu el.

— Îmi pare rău că ţi-a făcut una ca asta, Matty. Ştiu că nu te pot ajuta cu prea mare lucru.

Stoll mormăi un răspuns pe care Phil nu-l prea înţelese şi nici nu era sigur că voia să-l înţeleagă.

— Oamenii nu vor să priceapă că progresul se naşte din greşelile pe care le facem.

— Asta n-a fost o greşeală, i-o trânti Stoll. Asta a fost ceva ce n-am mai întâlnit până acum.

— Mi-aduce aminte de fratele meu care, în ziua când a împlinit patruzeci şi cinci de ani şi-a părăsit slujba şi nevasta şi s-a hotărât să facă înconjurul lumii pe jos. Susţinea că îşi doreşte o schimbare a stilului de viaţă şi că asta nu avea nimic de-a face cu criza existenţială.

Stoll se opri în loc.

— Phil, am venit azi la slujbă şi-am fost izbit de echivalentul marelui meteorit din cretacic. Mă simt ca un apatozaur luptând pentru a-şi salva existenţa, iar ceea ce-mi spui nu mă ajută deloc, dar absolut deloc.

Porni din nou, la fel de înverşunat, cu Phil pe urmele sale.

— Atunci, hai să-ţi spun un lucru care ţi-ar putea fi de ajutor. Când îmi scriam teza de doctorat despre masacrarea balenelor de către sovietici, am participat la o misiune de salvare organizată de Greenpeace în Marea Ohotk. Nu prea aveam ce căuta acolo, dar asta n-are nici o importanţă. Am aflat atunci că sovieticii puseseră la punct o modalitate de a crea false imagini pe sonar, folosind transmiţătoare de sunete scufundate în apa mării; am muşcat momeala, captând un ecou şi repezindu-ne să protejăm o turmă de balene care nu exista, iar între timp ucigaşii de balene îşi făceau mendrele în altă parte.

Cei doi intrară în biroul lui Stoll.

— Acum n-avem de-a face cu un semnal captat de sonar, Phil.

— Ştiu şi nici nu voiam să ajung aici. Am început să păstrăm înregistrări video ale imaginilor senarului şi-am observat că, de fiecare dată când transmiţătoarele erau pornite, exista o aproape imperceptibilă supraîncărcare cu energie…

— E firesc.

— Exact. Ceea ce vreau să subliniez este că semnalul respectiv avea o amprentă aparte, o semnătură, ca să zic aşa, care putea fi verificată înainte de a porni orbeşte pe urmele vreunei turme de balene. În cazul nostru, computerele s-au stins timp de aproape douăzeci de secunde – ai numit întâmplarea o „perdea de fum” şi s-ar putea să ai dreptate. Dar, uitându-mă la cronometrul numărătorii inverse din camera blindată, mi-am dat seama că exista un ochi care nu clipise.

Stoll rămase în picioare, lângă biroul său.

— Te referi la ceasul computerelor.

— Exact.

— Şi cum ne-ar putea fi de folos acest lucru? Ştim cât timp a durat întreruperea reţelei.

— Gândeşte-te. În intervalul respectiv, satelitul a continuat să stocheze imagini, chiar dacă n-a reuşit să le transmită pe pământ. Dacă am putea compara o imagine luată cu o clipă înaintea întreruperii cu una luată imediat după, ne-am putea da seama ce anume s-a întâmplat cu sistemul.

— Teoretic. Cele două imagini ar trebui supraimprimate şi comparate în căutarea unor schimbări subtile…

— Aşa cum fac astronomii, căutând mişcarea asteroizilor pe fondul unui câmp înstelat.

— Exact, încuviinţă Stoll. Ar dura enorm, compararea câtorva zeci de imagini, pixel cu pixel. Nici măcar nu putem avea încredere în computer ca să facă treaba asta în locul nostru. Ar putea fi programat să omită anumite modificări.

— Întocmai. N-avem nevoie de computer. Nu va trebui să studiem însă decât un singur set de imagini dinainte şi de după schimbare. Aici voiam să ajung când m-am referit la ceasul computerului. El nu s-ar fi oprit nici în cazul în care computerul ar fi fost invadat de un virus. În schimb, înlocuirea imaginii reale cu una falsă trebuie să fi durat o fracţiune de secundă…

— Da. Da, spuse Stoll. La naiba, aşa e. Şi discrepanţa asta trebuie să se reflecte în codul temporal al fotografiilor. În loc să apară la fiecare – cât era? – la fiecare 0,89 secunde, prima imagine falsă va apărea cu o întârziere infinitezimală.

— Iar întârzierea respectivă va apărea în josul fotografiei.

— Phil, eşti genial.

Stoll aruncă o privire înjur, căutându-şi calculatorul de buzunar. Îl găsi şi-l înşfăcă de pe birou.

— Ia să vedem. Fotografiile sosesc odată la fiecare 0,8955 secunde. Când vom descoperi una care va avea o întârziere de 0,001 secunde, vom avea în faţă cel dintâi fals.

— Exact. Nu trebuie decât să le cerem celor de la BNR să verifice până când vor descoperi discrepanţa temporală.

Stoll se trânti în scaun, luă legătura cu Steve Viens şi-i explică toată tărăşenia. În aşteptarea răspunsului la verificările lui Viens, Stoll îşi descuie sertarul biroului, scoase de acolo o cutie plină cu dischete de diagnostic şi purcese la verificarea funcţionării interne a sistemului.