86

Miercuri, ora 9:50,
Munţii Diamantelor

Când, într-un târziu, Rodgers reuşi să-i dea de înţeles lui Ki-Soo că mai aveau câţiva oameni sus în munţi, colonelul hotărî să trimită un camion care să-i aducă în tabără. Deşi cei mai mulţi dintre americani se simţiră stânjeniţi când ajunseră în vale aduşi de un camion nord-coreean, Squires se bucură să-l regăsească pe general viu şi nevătămat, iar Puckett se bucură ca un copil, atunci când îşi regăsi staţia radio. Locotenent-colonelul i-o lăsă în grijă, iar medicul nord-coreean se apucă să-i panseze rana de la umăr.

— Mă bucur că nu aţi deschis focul, spuse Rodgers, luând o înghiţitură de apă din bidonul lui Squires. M-am temut că veţi încerca să-i opriţi pe artilerişti să tragă.

— Era cât pe-aci, spuse Squires. Mi-am dat seama ce aveau de gând să facă când am observat că trăgeau cu toate tunurile odată.

Puckett răspunse imediat chemării lui Hood de la Centrul de Comandă. Rodgers şi Squires stăteau deoparte, lângă un jeep în care fusese aşezat cadavrul lui Moore, învelit într-o pătură. Auzind apelul, Rodgers se repezi spre Puckett, urmat de Squires.

— Da, domnule, spuse Puckett. Generalul e chiar lângă mine.

Îi întinse căştile lui Rodgers.

— ’Neaţa, Paul.

— Bună seara, Mike. Aţi făcut o adevărată minune, băieţi. Felicitări.

Rodgers tăcu o clipă, înainte de a răspunde:

— Am plătit-o scump, să ştii.

— Ştiu, dar nu vreau să vă pară rău. Am pierdut câţiva oameni valoroşi astăzi, dar ăsta e preţul meseriei noastre.

— Sunt conştient de asta, spuse Rodgers. Dar ştiu şi că nu vorbele astea mari ţi le şopteşti seara, când te bagi în pat. O grămadă de vreme de-acum încolo o să retrăiesc ziua de azi.

— Să nu uiţi nici o clipă câte vieţi aţi salvat prin ceea ce aţi făcut. Charlie îmi spunea că mai aveţi un soldat rănit…

— Puckett. E rănit la umăr, dar o să-şi revină. Mai e ceva… Colonelul Ki-Soo doreşte să ne escorteze până la punctul de întâlnire, aşa că pornim imediat.

— Destinderea aceasta mi se pare ciudată, zise Hood.

— Depinde din ce unghi o priveşti, îi replică Rodgers. Robert Louis Stevenson îşi sfătuia odinioară cititorii să încerce să trăiască potrivit obiceiurilor altor popoare, înainte de a le judeca. Am ştiut dintotdeauna că avea dreptate.

— Da, dar n-o să reuşeşti niciodată să convingi Congresul, Casa Albă sau vreun alt guvern de pe planetă de valabilitatea acestui adevăr, îi atrase Hood atenţia.

— Just, încuviinţă Rodgers. Cred că de aceea Stevenson a scris şi Dr. Jekyll şi Mr. Hyde. Şi-a dat seama că firea umană nu se poate schimba. Paul, vorbim după ce pornim spre casă, din Japonia. Sunt al naibii de curios ce părere o să aibă preşedintele de toate acestea.

Hood se strâmbă:

— Nu eşti singurul, Mike.

După ce îl rugă pe Hood să o întrebe pe Martha Mackall semnificaţia unei expresii coreene, Rodgers închise şi, împreună cu oamenii săi, urcară în două din cele patru camioane ce aveau să-i transporte, împreună cu Ki-Soo şi oamenii săi, la punctul de întâlnire.

Pe drum, Rodgers ţinu în mână obiectul asemănător unui capsator pe care i-l arătase ceva mai devreme lui Squires. La fiecare două sute de metri, apăsa pe un buton de pe spatele dispozitivului.

— E dispozitivul de locaţie al EBC-ului, nu-i aşa? întrebă Squires.

Rodgers încuviinţă.

— Şi ce faceţi acum?

— Arunc în aer sferele, răspunse Rodgers. Încrederea e un sentiment nobil, dar nici prudenţa nu trebuie uitată.

Squires îi dădu dreptate. Camionul îşi vedea de drum, hurducăindu-se pe şoseaua neasfaltată.

Elicopterul Sikorsky S-70 Black Hawk fu punctual, sosind la timp la întâlnire. Pilotul fu surprins atunci când Squires îi ceru să aterizeze fără teamă.

— Cum? Nu trebuie să ne grăbim? întrebă el.

— Nu, aterizează liniştit, răspunse locotenent-colonelul. Plecăm de-aici ca nişte adevăraţi gentlemani.

Aparatul de zbor cu unsprezece locuri ateriză potrivit înţelegerii, fără ca mitralierele M-60 de la bordul său să aibă de lucru, în vreme ce echipa îşi ocupa locurile, Rodgers şi Ki-Soo îşi luară la revedere, urmăriţi de Squires.

Ki-Soo rosti un scurt discurs, din care cei doi americani nu pricepură o iotă. Semnificaţia sa era însă cât se poate de limpede: le mulţumea pentru tot ce făcuseră pentru a proteja integritatea patriei sale.

Când sfârşi, Rodgers se înclină şi spuse:

— Annyong-hi ka-ship-shio.

Ki-Soo păru surprins, dar încântat şi răspunse:

— Annyong ha-simni-ka!

Cei doi ofiţeri se salutară. Ki-Soo îşi ţinea mâna bandajată la piept. Apoi americanii urcară în elicopter. Squires se opri lângă Puckett, care zăcea întins pe o targă aşezată pe pardoseală. Apoi i se alătură lui Rodgers.

— Ce i-aţi spus colonelului? vru să afle Squires.

— Când vorbeam cu Paul, l-am rugat s-o întrebe pe Martha cum se spune în coreeană: „Rămâi cu bine şi fii fericit, alături de ai tăi!”

— Frumoasă urare.

— Aşa e, spuse Rodgers. Numai că, având în vedere faptul că eu cu Martha nu ne prea înţelegem, e posibil să-i fi spus că sunt alergic la penicilină…

— Nu ştiu, zău. Ceea ce v-a răspuns semăna mult cu ceea ce i-aţi spus. Doar dacă n-o fi şi el alergic.

Uşa elicopterului fu închisă şi Black Hawk-ul decolă, luând-o spre sud.

— Nu m-ar surprinde prea mult, spuse Rodgers, gânditor. Ştii, Charlie, cu fiecare zi ce trece, sunt tot mai puţine lucruri ce m-ar putea surprinde.