78
Miercuri, ora
8:10,
Seul
Kim Hwan aţipise. Choi Hongtack îi puse mâna pe umăr.
— Domnule Hwan?
Hwan deschise ochii, încet.
— Da… Ce e?
— Îmi pare rău că vă deranjez, dar domnul Paul Hood vrea să vă vorbească de la Washington.
Hongtack îi întinse receptorul telefonului. Cu un efort considerabil, Hwan îl luă în mână. Şi-l aşeză pe pernă, lângă ureche şi se întoarse cu faţa către el.
— Salut, Paul, rosti el cu o voce slăbită.
— Kim… Cum te simţi?
— Mai bine decât dacă aş fi fost mort.
— Cred şi eu. Kim, n-avem timp, aşa că trec direct la subiect. L-am găsit pe cel care a pus la cale atentatul, e un ofiţer sud-coreean. Îmi pare rău, dar trebuie să te anunţ că Gregory Donald a fost ucis încercând să-l oprească pe unul dintre complicii acestuia.
Hwan avu impresia că fusese din nou înjunghiat. Nu putea să respire şi toate măruntaiele îi luaseră parcă foc.
— Aş vrea să fi existat o cale mai blândă de a-ţi da asemenea veşti, spuse Hood. Sau speram să nu fie nevoie să ţi le dau chiar acum. Dar nord-coreenii nu vor să creadă că grupul a acţionat independent şi sunt gata să pornească la război. Mă ajuţi?
— Da, răspunse Hwan, înghiţind în sec.
— Ceva mai devreme am interceptat mesajul transmis de Seul Oh-Miyo. Mai poţi lua legătura cu ea?
— Nu… Nu ştiu.
— Kim, avem nevoie de un om în care nord-coreenii au încredere şi care să le spună că atacul cu gaze nu a fost dictat de guvernul de la Seul. Avem acces la frecvenţa utilizată de ea şi credem că o vom putea contacta. Dacă reuşim, vrei să-i vorbeşti? Cere-i să ia legătura cu Nordul şi să încerce să-i convingă.
— Da, spuse Hwan.
Cu ochii înecaţi în lacrimi, îi făcu semn lui Hongtack să-l ajute să se ridice în capul oaselor.
— Am să fac tot ce-mi va sta în puteri.
— Aşa te vreau! exclamă Hood. Rămâi pe fir până când voi fi sigur că, în ceea ce ne priveşte, legăturile sunt făcute.
Aşteptând, Hwan ignoră privirile întrebătoare ale lui Hongtack. Chiar dacă reuşeau să evite războiul, câtă tragedie adusese această zi. La ce bun toate astea? Era exact genul de maşinaţiuni politice şi militare pe care Gregory Donald le urâse dintotdeauna.
Cuvintele, obişnuia acesta să spună. Cuvintele şi arta sunt singurele lucruri care îl deosebesc pe om de animal. Foloseşte-le şi bucură-te din plin de ele…
Câtă nedreptate! Dar cel mai rău era că singura persoană care l-ar fi putut sprijini nu mai exista.
— Kim?
Hwan îşi lipi receptorul de ureche, luptând împotriva efectului anesteziei care ameninţa să-l prindă din nou în mrejele somnului.
— Sunt aici, Paul.
— Kim, avem o problemă…
În bâzâitul paraziţilor, o voce îl întrerupse pe Hood:
— Încearcă să mă împuşte!
Hwan tresări, auzind glasul lui Kim Chong.
— Kim, sunt Hwan. Mă poţi auzi?
— Da.
— Cine sunt cei care te ameninţă?
— E un elicopter aici… Şi doi motociclişti… Se îndreaptă spre mine. Am parcat pe creasta unui munte. Îi văd în vale, apropiindu-se…
Ochii lui Hwan îl fulgerară pe Hongtack.
— Sunt de-ai noştri?
— Nu ştiu, îi răspunse acesta. Directorul Yung-Hoon a spus că sunt implicate prea multe forţe ca să mai putem să…
— Nu-mi pasă nici dacă însuşi Dumnezeu e implicat! Spune-le s-o lase în pace!
— Domnule…
— Hongtack, pui mâna pe telefon şi-i spui directorului Yunghoon că îmi asum deplina răspundere pentru doamna Chong. Fă-o chiar acum, sau mâine dimineaţă te vei alătura echipei americane de supraveghere radio de la Memurdo!
Hongtack şovăi o clipă, punând în balanţă propria-i demnitate şi perspectiva unei misiuni în Antarctica, după care părăsi grăbit camera de spital.
Hwan reveni la telefon.
— Am avut grijă să fii lăsată în pace, Kim. Unde te afli?
— Sunt în munţii Parcului Naţional Sorak-san. Am oprit maşina pe o cornişă unde le era imposibil să aterizeze cu elicopterul.
— Bine. Uite ce ai de făcut: îl vei căuta pe unchiul meu Zon Pak din Yangyang. E pescar; nimeni nu-l suportă, dar toţi îl cunosc. Îl voi anunţa, jar el te va duce în siguranţă acolo unde vrei să ajungi. Şi-acum, spune-mi, domnul Hood ţi-a explicat despre ce e vorba?
— Da, mi-a spus de maiorul Lee.
— Poţi să ne ajuţi? Vrei să ne ajuţi?
— Da, sigur. Rămâneţi pe recepţie. Îi chem pe cei din Pyongyang.
— Poţi conecta casca în aşa fel încât să ne poţi asculta, pe mine şi pe domnul Hood, fără ca ei să ne audă?
Kim îi răspunse afirmativ şi, foarte curând, linia care lega Centrul de Comandă de spital şi de Parcul Sorak-san se îmbogăţi cu un nou participant: căpitanul Ahn D de la „Casă”. „Casa” era cartierul general al agenţiei nord-coreene de spionaj, ce-şi avea sălaşul în subsolul clădirii Haebangsang de pe malul vestic al râului Taedong.
— Am dovezi foarte clare că un grup independent de soldaţi sud-coreeni şi nu armata sau guvernul din Seul, s-a aflat la originea atentatului de ieri după amiază şi a atacului cu gaz toxic de la baza noastră. Maiorul Lee, chiorul, e cel care a pus la cale ambele operaţiuni.
Urmă o clipă de tăcere, urmată de o întrebare:
— Seul Oh-Miyo, despre ce chior este vorba?
— Chiorul, omul care mânuia gazele toxice.
— N-am găsit pe nimeni care să se potrivească acestei descrieri la locul tentativei de atac.
Paul interveni:
— Doamnă Chong, rugaţi-l să aştepte puţin. Voi încerca să dau de urma maiorului Lee… Iar dacă reuşesc, ei trebuie să acţioneze de urgenţă pentru a-l opri.