80

Miercuri, ora 9,
Munţii Diamantelor

Drumul către vale decurse mai încet decât sperase Rodgers. Parcurseseră mai mult de patru sute de metri pentru a ocoli postul de pază, târându-se pe burtă, pentru a nu fi observaţi. Rodgers avea impresia că toţi bolovanii şi toate tufele spinoase se înverşunau împotriva lor, iar panta devenea tot mai abruptă pe măsură ce coborau. În repetate rânduri, fiecare dintre ei îşi pierduse echilibrul, fiind nevoit să îşi sape un punct de sprijin, pentru a nu se rostogoli până la poale, în tabără. Acum înţelegea de ce fusese amplasat cortul Comandantului tocmai în acel loc. Chiar şi la lumina zilei, era greu să te apropii, iar noaptea acest lucru ar fi fost aproape imposibil.

Rodgers se afla în frunte, urmat de Moore şi apoi de Puckett. Se opriră lângă un bolovan uriaş, aflat la vreo douăzeci de metri deasupra cortului. Se pitiră în umbra acestuia, iar Rodgers se aplecă, pândind eventualele semne ale activităţii de dedesubt.

Auzi voci estompate, dar nu văzu nici o mişcare.

Al naibii de ciudat, îşi zise el. De vreme ce Nodong-urile fuseseră reorientate şi pregătite de tragere, ar fi fost normal ca ofiţerul comandant să se afle afară, pe teren: un ordin de lansare nu se transmitea prin telefon, ci se dădea direct de către persoana responsabilă. Rodgers se simţea frustrat de faptul că nu reuşea să-şi dea seama ce se discuta în cort, deşi acest lucru nu avea, cu adevărat, prea mare importanţă. Singura cale de a opri lansarea rachetelor era de a ajunge acolo în cort şi de a-l convinge pe cel ce răspundea de ele să le schimbe orientarea. Deşi nu auzea nimic concret, ar fi fost gata să pună pariu pe toată solda că nu nord-coreenii hotărâseră care avea să fie noua lor ţintă.

Se retrase, făcându-le semn celorlalţi.

— În cort sunt două sau trei persoane, şopti el. Vom trece direct prin pânza cortului, prin spate. Moore, tu ne vei croi o intrare, apoi te vei retrage în stânga. Va trebui să te mişti foarte repede. Eu voi intra primul, apoi Puckett. Tu ne vei urma. Eu mă voi ocupa de partea stângă. Puckett, te vei ocupa de dreapta. Moore o să aibă grijă de cei din faţa sa. Intrăm cu pistoalele, nu cu cuţitele. Nu vrem ca vreunuia din cei dinăuntru să-i treacă prin minte să cheme întăriri.

Amândoi tovarăşii săi încuviinţară. Moore îşi scoase cuţitul şi se lăsă să alunece de-a lungul ultimei porţiuni stâncoase. Scoţându-şi din teacă pistolul Beretta, Rodgers îl urmă, în vreme ce Puckett le asigura înaintarea. Ajungând jos, Moore îi aşteptă pe ceilalţi, după care se ghemuiră cu toţii în umbra cortului. Moore o luă înainte, târâş.

Dinăuntru, auziră o voce care spunea:

— … veţi afla cu surprindere că mă bucur de o mulţime de susţinători. Propriul vostru popor a făcut ca acest lucru să fie posibil. Reunificarea, ca şi o a doua căsătorie, e o idee nobilă, dar extrem de greu de pus în practică.

Evident, sud-coreenii au preluat conducerea aici, îşi spuse Rodgers. Îl urmări pe Moore, care se ridică încet în picioare, la adăpostul cortului, ţinând în mână cuţitul cu lama lungă, gata să lovească. Rodgers se târî până lângă el, iar Puckett îl urmă îndeaproape. Se ghemuiră pe călcâie, gata să sară înăuntru.

Dacă ar fi ştiut care dintre cei doi era sud-coreeanul şi care era ofiţerul nord-coreean, l-ar fi ucis pe cel dintâi fără să piardă nici o clipă.

Moore dădu din cap şi înfipse lama până în plăsele în pânza cortului. Apoi o trase în jos şi ţesătura aspră se sfâşie. Moore se retrase, făcând loc, iar Rodgers sări înăuntru prin spărtură, făcând un pas în stânga. Îşi îndreptă pistolul spre colonelul aşezat pe pat: acesta era chel şi ţinea o bucată de cârpă însângerată în dreptul unei răni de la mână. Având în vedere faptul că era rănit şi neînarmat, Rodgers înţelese că acesta era ofiţerul nord-coreean şi că era prizonierul celorlalţi doi. Puckett îl urmă prin spărtură, îndreptându-şi pistolul spre ofiţerul aflat în picioare în latura dreaptă a cortului. Îi smulse pistolul Tip 64 înainte ca acesta să poată apăsa pe trăgaci şi lipi ţeava propriul său Beretta de tâmpla ofiţerului.

Moore intră şi el, în vreme ce Kong, aflat lângă prelata care acoperea ieşirea cortului, îşi ridica mâinile, aruncându-şi pistolul la picioarele noilor veniţi. Aţintindu-şi arma asupra ordonanţei, Moore se aplecă să-l ridice de jos.

Kong îşi duse mâna lă spate şi scoase de la centură TT-33-ul. Trase, nimerindu-l pe Moore în ochiul stâng. Soldatul căzu pe spate, iar ucigaşul său ridică arma, vrând să-l ţintească pe Puckett.

Rodgers îl observase pe Kong şi, văzând că individul solid îşi ducea mâna la spate, îşi îndreptase propriul pistol într-acolo. Generalul nu fusese îndeajuns de iute pentru a împiedica moartea lui Moore. Apucă însă să tragă un glonţ în fruntea lui Kong, înainte ca acesta să-l poată împuşca şi pe Puckett. Ordonanţa se prăbuşi pe pardoseala cortului şi se rostogoli până lângă prelata de la intrare.

Cu fălcile încleştate şi ochii aruncând flăcări, Puckett lipi ţeava pistolului de tâmplă ofiţerului.

— Nu mişca, ticălosule, sau îţi zbor creierii!

Rodgers auzi ţipetele soldaţilor de afară. Privi în jos, către ofiţerul aşezat pe pat.

— Trebuie să am încredere în tine, îi spuse Rodgers, fără să ştie dacă avea să fie înţeles. Trebuie să oprim rachetele alea.

Îşi puse piedica la pistol şi făcu un pas înapoi. Îi făcu semn lui Ki-Soo să se ridice.

Ofiţerul se înclină uşor.

— Trădătorilor! ţipă colonelul Sun. Priviţi cum moare un patriot!

Sun întinse mâna şi-l apucă pe Puckett de braţ, smucindu-l către sine. Reacţionând aşa cum fusese antrenat să facă, atunci când era atacat, soldatul deschise focul. Sun gemu, se chirci şi căzu la picioarele lui Puckett.

Rodgers se aplecă şi îi luă pulsul.

— E mort, spuse el, iar apoi se întoarse spre Moore.

Deşi era convins că tovarăşul lor fusese ucis, îi controlă totuşi încheietura. Apoi smulse cearşaful de pe patul de campanie şi i-l întinse lui Puckett, care înveli trupul lui Moore cu el.

— Domnule colonel, întrebă Rodgers, vorbeşti engleza?

Ki-Soo clătină din cap.

— Pu-t’akhamnida, rosti Rodgers, folosind unul dintre puţinele cuvinte pe care le ştia în coreeană. Te rog. Nodongurile, Tokio!

Ki-Soo încuviinţă din cap. Soldaţii săi apărură în prag. Ridică mâna ca să-i oprească şi dădu un ordin, făcând semn spre cei morţi.

Spuse ceva, dar Rodgers nu înţelese. Colonelul se gândi câteva clipe, apoi începu:

— Ilha-na, i tul, sam set…

— Unu, doi, trei, repetă Rodgers în engleză. Numeri. Numărătoare inversă? Nu, ai fi luat-o în ordine descrescătoare.

— Chil U-gop, sa net, il ha-na… zise Ki-Soo.

— Şapte, patru, unu… un cod? Parola?

Rodgers simţi un fior rece pe spinare. Făcu semn în jos, spre ofiţerul mort.

— Vrei să-mi spui că el a schimbat parolele? De aceea s-a sinucis, ca să nu le putem smulge de la el?

Mintea îi lucra cu repeziciune. Circuitele Nodong-urilor erau închise într-o cutie astfel sigilată, încât deschiderea ei ar fi dus la declanşarea lansării rachetelor. Nu puteau fi oprite decât dacă se cunoştea codul.

— Cât timp? întrebă Rodgers. On-che-im-ni-ka?

Ki-Soo privi spre unul dintre soldaţii aflaţi la intrare şi-i puse aceeaşi întrebare. Soldatul îi răspunse.

Singurul cuvânt pe care Rodgers îl recunoscu fu ship-yol.

Zece.

Mai erau zece minute până când Nodong-urile aveau să-şi ia zborul spre Tokio.

Folosind radioul lui Ki-Soo, îl sună pe Squires, cerându-i să-i facă legătura, prin TAC SAT, cu Centrul de Comandă.