35

Marţi, ora 8:55,
Centrul de Comandă

Bob Herbert fierbea de furie, în timp ce îşi mâna scaunul cu rotile peste pragul biroului său. Chipul îi împietrise, încruntat, dinţii îi erau încleştaţi şi sprâncenele i se împreunau, în oarecare măsură, era furios şi din pricina lipsei de tact a lui Stoll, atunci când acesta spusese ceea ce spusese, dar mai ales era furios fiindcă ştia că avusese dreptate. Defecţiunea din programul scris de Matt nu se deosebea de breşa în sistemul de securitate la a cărui organizare participase: se încadrau în aceeaşi lege a porcăriei universale. Nu puteau fi evitate, în ciuda oricăror strădanii.

Şi Liz Gordon avusese dreptate. Rodgers îl citase odată pe Benjamin Franklin, care ar fi afirmat că trebuia să luptăm împreună pentru neatârnare, căci altfel vom atârna, separat, în ştreang. Centrul de Comandă trebuia să funcţioneze şi nu era uşor. Spre deosebire de armată, de NASA şi de alte organizaţii ai căror membrii posedau o educaţie identică, ori măcar asemănătoare, Centrul de Comandă era un amestec de talente, educaţii, experienţe şi… idiosincrazii. Era greşit sau, mai rău, contraproductiv să te aştepţi ca Stoll să reacţioneze altfel decât însuşi Matthew Stoll.

Revino-ţi, omule!

Herbert se strecură dincolo de birou şi blocă roţile. Fără să ridice receptorul, tastă numele bazei militare americane din Seul. Numărul principal şi cele ale liniilor directe apărură pe un ecran dreptunghiular, deasupra tastelor. Herbert alese numărul generalului Norbom cu ajutorul tastei *, ridică receptorul, după care apăsă pe, pentru a obţine legătura. Încercă să se gândească la ceea ce avea să-i spună lui Gregory Donald. Îşi pierduse şi el soţia, ce-i fusese colegă la CIA, în explozia de la Beirut. Dar cuvintele nu erau punctul său forte, spre deosebire de inteligenţă şi… amărăciune.

Herbert şi-ar fi dorit să se poată relaxa, măcar puţin, puţin de tot. Dar nu era posibil. Trecuseră aproape cincisprezece ani de la explozia din Beirut. Sentimentul a tot ce pierduse atunci nu-l părăsise nici o clipă, deşi se obişnuise cu scaunul rulant şi cu ideea de a fi singurul sprijin al fiicei sale de şaisprezece ani. Ceea ce nu se diminuase însă cu anii, ceea ce îl durea la fel de tare ca şi atunci, în 1983, era conştiinţa faptului că lucrurile s-ar fi putut petrece altfel dacă n-ar fi fost un ghinion stupid. Dacă Yvonne n-ar fi venit tocmai atunci pentru a-i spune o anecdotă dintr-un spectacol televizat a cărui înregistrare o ascultase, dacă el nu i-ar fi făcut rost de înregistrarea aceea cu Neil Diamond, dacă Diamond n-ar fi apărut în spectacol în noaptea aceea şi ea nu ar fi rugat-o pe sora ei să i-l înregistreze…

Conştiinţa acestor „dacă” era de-ajuns pentru a-l prăbuşi într-o stare de disperare, de fiecare dată când îi veneau în minte. Desigur, Liz îl sfătuise să evite, pe cât posibil, să se gândească la asta, dar nu reuşea. Se gândea mereu la clipa în care intrase în magazinul de discuri, cerând o înregistrare cu acel cântăreţ…

Ordonanţa generalului Norbom răspunse la telefon, informându-l pe Herbert că Donald însoţise trupul neînsufleţit al soţiei sale la ambasadă, pentru a face aranjamentele necesare pentru transportarea sa în Statele Unite. Herbert formă numărul lui Libby Hall.

Doamne, cât de mult îi plăcea cântecul acela stupid. De câte ori încercase să îşi convingă soţia să asculte ceva de Hank Williams, Roger Miller sau Johnny Horton, ea revenise mereu la Neil Diamond, Barry Manilow şi Engelbert.

Secretara ambasadoarei răspunse şi-i făcu lui Herbert legătura cu Donald.

— Bob! exclamă acesta. Mă bucur să te aud.

Vocea lui Donald părea mai sigură decât se aşteptase.

— Cum te simţi, Greg?

— Precum Iov.

— Am trecut şi eu prin asta, prietene. Ştiu cât ţi-e de greu.

— Mulţumesc. Poţi să-mi spui ceva nou despre cele întâmplate? Cei de la KCIA lucrează din greu, dar până acum n-au găsit mare lucru.

— Am nimerita într-un soi de criză noi înşine, Greg. Se pare că reţeaua de computere ne-a fost violată. Nu suntem siguri de datele pe care le primim, nici măcar de imaginile transmise de sateliţi.

— Se pare că există cineva care azi şi-a făcut temeinic tema pentru acasă.

— Chiar aşa. Ştim care e situaţia ta şi, pe Dumnezeul meu, îţi jur că te-aş înţelege dacă ai refuza. Dar şeful ar vrea să afle dacă ai fi dispus să dai o raită în zona demilitarizată şi să arunci o privire la faţa locului. Preşedintele l-a însărcinat cu Comandă crizei coreene şi are nevoie de oameni de încredere acolo.

Urmă o tăcere prelungită, după care Donald îi răspunse:

— Bob, dacă tu poţi face aranjamentele necesare cu generalul Schneider, sunt gata să pornesc spre Nord peste două ore. E bine aşa?

— Sunt convins că da, îi răspunse Herbert. Voi obţine toate aprobările necesare şi ţi se va pune la dispoziţie un elicopter. Noroc, Greg şi Dumnezeu să te aibă în pază.

— Şi pe voi, îi replică Donald.