21

Marţi, ora 21,
Seul

Ieşind de la ambasadă, Gregory Donald se hotărî să se plimbe puţin. Era nerăbdător să ajungă la bază, la căpătâiul soţiei sale şi ştia că avea să fie nevoit să îi sune pe părinţii ei, pentru a le da cumplita veste. Avea însă nevoie de puţin timp pentru a se reculege şi pentru a reflecta. Sărmanul ei tată şi fratele ei mai tânăr aveau să fie copleşiţi de durere, cu siguranţă, îi venise însă o idee pe care voia să o rumege niţel.

Porni încet pe vechea alee Chongjin, trecând pe lângă tarabele luminate cu lampioane colorate şi împodobite cu fanioane vii în lumina felinarelor străzii. Zona era mai aglomerată decât de obicei, umplută de curioşii veniţi să arunce o privire la locul exploziei. Făceau fotografii, filmau cu videocamere sau culegeau aşchii de metal, ca amintire.

Îşi cumpără tutun proaspăt la o tarabă, o marcă din Coreea; voia să simtă un miros şi un gust în ton cu aceste clipe, pentru a-şi reaminti dragostea sfâşietoare pe care i-o purta lui Soonji.

Biata Soonji! Renunţase la un post de profesoară în domeniul ştiinţelor politice pentru a se căsători cu el şi pentru a contribui la expatrierea unor coreeni în Statele Unite. Nu se îndoise niciodată de afecţiunea pe care i-o purta soţia sa, dar se întrebase mereu în ce măsură dragostea fusese cea care o determinase să se căsătorească şi cât se datora faptului că, împreună cu el, ea avusese mai multe şanse de a ajunge în Statele Unite. Nici măcar acum nu se simţea vinovat pentru aceste gânduri. Dacă nu altceva, chiar şi voinţa ei de a renunţa la o carieră la care ţinea, căsătorindu-se cu un bărbat pe care de-abia îl cunoscuse, pentru a-i ajuta pe alţii, o făcea să crească în ochii lui. În cei şaizeci şi doi de ani de viaţă, ajunsese la concluzia că oamenii implicaţi şi nu societatea, determină relaţiile interumane. În cazul său şi al lui Soonji, aşa se întâmplase.

Fără să se oprească, îşi aprinse pipa şi flacăra chibritului îi jucă o clipă în ochii umezi de lacrimi. Avea impresia că s-ar putea întoarce din drum, ar putea intra în ambasadă, ar ridica receptorul şi ar suna-o ca s-o întrebe ce citea sau ce mâncase, aşa cum făcea în fiecare seară pe care nu o petreceau împreună. I se părea de neconceput că aceste lucruri nu mai erau posibile. Era nefiresc. Aşteptând să treacă strada, izbucni în plâns. Va mai conta vreodată ceva?

Acum, nu credea asta. Indiferent cât de mult se iubiseră, între ei existase dintotdeauna o admiraţie reciprocă. Şi el şi Soonji fuseseră întotdeauna conştienţi că, indiferent dacă altcineva nu avea să le aprecieze faptele, celălalt avea să o facă. Râdeau şi suspinau împreună, discutau şi se certau, apoi se împăcau, sărutându-se, sufereau împreună pentru coreenii care munceau din greu, supuşi la tot felul de brutalităţi în oraşele Americii. Ar fi putut să-şi continue viaţa de unul singur, dar parcă nu mai avea nici un rost. Mintea şi nu sufletul l-ar fi purtat înainte. Sufletul său murise în seara aceasta, cu puţin înainte de ora şase.

Şi totuşi, mai exista în el o flacără ce se înteţea tot mai mult, pe măsură ce reflecta la actul în sine. La explozie. Cunoscuse tragedii şi înfruntase pierderi de-a lungul vieţii sale, pierduse destui prieteni în accidente de maşină, în prăbuşiri de avioane, sau chiar în urma unor asasinate. Dar toate aceste pierderi fuseseră fie rodul întâmplării, fie al unei intenţii precise: soarta fusese de vină, sau o anume persoană care vizase o alta, pentru anumite fapte concrete. Însă nu reuşea cu nici un chip să înţeleagă şocanta nedreptate care lăsa cuiva dreptul de a comite un act orbesc, cum fusese cel ce-i luase viaţa lui Soonji şi a celorlalţi. Ce cauză putea fi într-atât de importantă încât să fie nevoie de moartea unor inocenţi pentru a atrage atenţia asupra ei? A cui voinţă sau viziune despre lume era într-atât de puternică, încât trebuia să fie satisfăcută astfel?

Donald nu ştia, dar ar fi vrut să afle. Voia ca făptaşii să fie prinşi şi executaţi. În timpurile de demult, coreenii îi decapitau pe ucigaşi şi le lăsau capetele înfipte în pari, drept hrană păsărilor, pentru ca sufletele lor să rătăcească veşnic, oarbe, surde şi mute. Asta ar fi vrut să fie pedeapsa acelor oameni. Asta, pentru ca ei să nu o întâlnească pe Soonji în viaţa de apoi: în naiva ei bunătate, ea ar fi fost în stare să îi ia de mână şi să îi conducă într-un loc sigur şi călduţ.

Se opri în dreptul intrării unui cinematograf, gândindu-se la urmele găsite şi la flaconul de apă minerală. Se trezi dorindu-şi cu ardoare să facă parte din echipa lui Hwan, nu doar pentru a-i aduce pe atentatori în faţa justiţiei, ci şi pentru a-şi uita durerea.

Şi totuşi, exista poate o altă misiune pentru el, una care l-ar fi ajutat să ajungă la capăt înaintea celor de la KCIA. Avea să aibă nevoie de ajutorul şi încrederea generalului Norbom pentru a reuşi şi, într-un fel sau altul, de convingerea că ea, Soonji, ar fi fost de acord cu ceea ce avea de gând să facă.

Gândul la Soonji îi umplu din nou ochii de lacrimi, care i se scurseră pe obraji. Apropiindu-se de bordură, Donald chemă un taxi şi îi ceru şoferului să-l ducă la baza americană.