47

Marţi, ora 10:50,
Centrul de Comandă

În drum spre biroul directorului, Phil Katzen dădu nas în nas cu acesta, astfel încât îl însoţi. Îi povesti lui Hood ceea ce descoperise şi-l anunţă că Stoll luase deja la puricat dischetele armatei sud-coreene.

— Asta se leagă de ceea ce i-a povestit Gregory Donald Marthei, spuse Hood. El şi Kim Hwan nu cred că nord-coreenii sunt vinovaţi.

Hood era bucuros că-şi văzuse băiatul şi că acestuia îi mergea mai bine acum. Îşi îngădui deci să zâmbească.

— Cum ţi se pare să lucrezi în alt domeniu decât cel al pădurilor ecuatoriale şi al poluării petroliere?

— Straniu, recunoscu ofiţerul-ecolog. Dar mă înviorează. Îmi mai folosesc şi eu nişte muşchi care începuseră să se atrofieze.

— Dacă mai petreci mult timp pe-aici, ai să vezi că nu numai muşchii ţi se atrofiază!

Ann Farris îşi strecură capul pe uşă.

— Paul…

— Eşti exact omul de care aveam nevoie.

— În locul tău, n-aş fi chiar atât de convinsă. Ai aflat de dosarele sud-coreene?

— Sunt directorul acestei instituţii. De ce crezi că sunt plătit?

— Ia te uită, ce veseli suntem, mormăi ea. Probabil că întâlnirea cu preşedintele a decurs minunat.

— Nu tocmai, spre deosebire de cea avută cu fiul meu. Ce-i cu dosarele alea? Credeam că cererile de la arhivă sunt informaţii secrete.

— Desigur. Atâta doar că, până la amiază, cei de la Washington Post vor afla şi ei. Nici n-ai crede de ce sunt în stare oamenii în schimbul unor bani în plus sau pentru nişte bilete în faţă la un meci important. Dar nu asta contează acum. Ai idee ce dezastru va însemna pentru relaţiile cu publicul dacă se află că ne suspectăm proprii aliaţi?

— Nu crezi că am putea evita să se afle?

— Lipsa de încredere e un subiect sexy şi toate ziarele vor sări cu gura pe noi.

— Dar cum rămâne cu adevărul, cu dreptatea, cu idealurile americane?

— Au murit odată cu Superman, prietene, interveni Katzen. Iar când acesta a înviat, restul a rămas mort şi îngropat.

Ann ciocăni cu vârful creionului în carneţelul pe care îl ţinea înmână.

— De ce voiai să mă vezi, de fapt?

— Stai puţin, Ann, spuse Hood, care apăsase pe tasta F6, iar chipul asistentului său umplea deja ecranul. Bugs, ai vreo veste de la KCIA?

— Găseşti raportul laboratorului în fişierul BH/1.

— Ce conţine?

— Explozibili nord-coreeni, urme de cizme şi de petrol. Cum se simte Alexander?

— Mai bine, mulţumesc. Fă-mi un serviciu şi roagă-l pe Bob Herbert să vină încoace la unsprezece.

Hood apăsă pe o altă tastă şi imaginea dispăru. Îşi trecu mâna peste figură.

— La dracu’! KCIA afirmă că de vină e Coreea de Nord, dar Matty crede că am fost invadaţi de un virus sud-coreean. Colac peste pupăză, Gregory Donald crede că avem de-a face cu sud-coreeni mascaţi în nord-coreeni. Curat bâlci.

— Iar tu eşti un maestru de ceremonii clasa întâi, spuse Ann. Ce s-a întâmplat cu Alexander?

— A avut o criză de astm.

— Bietul copil, comentă Phil, clătinând din cap, în vreme ce se îndrepta spre ieşire. În perioada asta a anului, de vină nu poate fi decât blestematul de smog. Dacă ai nevoie de mine, mă găseşti în biroul lui Matty.

Când rămaseră singuri, Hood observă privirea insistentă a lui Ann. Nu era pentru întâia oară când ea îl privea aşa, dar azi era ceva în ochii ei de culoarea ambrei care-l făcea să se simtă încălzit şi stânjenit. Încălzit căci în privirea ei se oglindea o compasiune sinceră, stânjenit căci din partea soţiei sale nu prea era obişnuit cu astfel de priviri. E drept, Ann Farris nu era obligată să-l suporte tot timpul.

— Ann, preşedintele a hotărât… începu el.

— Paul, rosti Lowell Coffey, dând buzna în birou, mai-mai s-o răstoarne pe Ann.

— Intră, îl îndemnă Ann. N-are rost să te oboseşti să închizi uşa, oricum toată lumea va afla ce discutăm, cu toate scurgerile de informaţii din ultima vreme.

— Am notat, făcu Lowell. Paul, am nevoie doar de o secundă. E vorba de verificarea dosarelor sud-coreene pe care a început-o Matty: vreau să ai grijă ca singurele cuvinte rostite în această privinţă de către această instituţie să fie: „Fără comentarii”. Există nişte înţelegeri cu Seulul privind confidenţialitatea şi riscăm să fim acuzaţi de atac la persoană dacă arătăm cu degetul spre cineva anume. Riscăm de asemenea divulgarea căilor nu tocmai ortodoxe pe care am obţinut respectivele informaţii.

— Pune-o pe Martha să le recite tuturor legea privind confidenţialitatea. Apoi cere-i unuia din membrii echipei lui Matt să programeze computerul pentru transcrierea tuturor convorbirilor telefonice.

— Nu pot să fac una ca asta, Paul. E ilegal.

— Atunci fă-o în mod ilegal şi ai grijă ca Martha să-i anunţe pe toţi că o facem.

— Dar, Paul…

— Fă-o, Lowell Voi discuta mai târziu eventualele plângeri referitoare la drepturile lezate. Nu pot să-mi fac griji tot timpul şi nici să-mi trimit oamenii la astupat scurgeri de informaţii, plus că nu e momentul să-mi bat capul în legătură cu cel care le provoacă.

Lowell plecă, vizibil dezgustat.

Hood o privi din nou pe Ann, încercând să-şi adune gândurile. Abia acum observă eşarfa care îi prindea părul. Se urî sincer, în vreme ce se gândea. Câţ de plăcut ar fi să dezlege nodul ţesăturii roşu cu negru şi să-şi afunde mâinile în valul pletelor ei brune.

Se dezmetici cu forţa.

— Ann, aş mai avea ceva să-ţi dau de lucru. Ai auzit de avionul Mirage în care s-a tras, nu-i aşa?

Ea încuviinţă, cu ochii dintr-o dată trişti. El se întrebă dacă nu cumva ea reuşise să-şi dea seama, cine ştie cum, la ce se gândise. Femeile n-aveau să înceteze niciodată să-l intrige.

— Casa Albă urmează să dea o declaraţie cum că, în urma reacţiei exagerate a nord-coreenilor privind un simplu zbor de recunoaştere, forţele noastre din regiune vor trece în stare de alarmă Defcon 3.

Hood aruncă un ochi spre ceasul care continua numărătoarea inversă.

— Mă rog, asta se întâmpla acum cincizeci şi două de minute. Pyongyang-ul va face acelaşi lucru, dacă nu cumva va considera că e bine să ne-o ia înainte cu un pas. Vreau să cred că preşedintele se va mulţumi să lase lucrurile aşa, până când vom reuşi să aflăm mai multe despre cele întâmplate la Palat. În acest stadiu al jocului, dacă el hotărăşte să meargă mai departe, Dumnezeu ştie cum vor riposta nord-coreenii. Când apare Bob Herbert, trebuie să discutăm cu Ernie Colon şi să-i furnizăm preşedintelui o actualizare a opţiunilor militare. Pe tine, Ann, am să te rog să mai îmblânzeşti puţin comunicatele de la Casa Albă, indiferent la ce s-ar referi.

— Ca să ne rămână o portiţă de scăpare?

— Exact. Lawrence n-are de gând să-şi ceară scuze pentru avionul de recunoaştere, aşa că nici noi nu o putem face. Dar dacă tot vorbim în termeni duri, s-ar putea să fim nevoiţi să acţionăm aidoma. Strecoară aşadar oarece regrete în comunicat, astfel încât, dacă va trebui vreodată să dăm înapoi, să avem totuşi o cale onorabilă de retragere. Ştii ce să spui. E dreptul oricărui stat suveran de a-şi proteja teritoriul şi regretăm că împrejurările ne silesc să luăm măsuri extreme în această privinţă, etc.

— Va trebui să-i cer şi lui Lowell să îl aprobe.

— Nu face nimic. L-am cam scuturat adineauri.

— A meritat-o. E un nesuferit.

— E avocat, spuse Hood. De-asta îl plătim, ca să facă pe avocatul diavolului.

Ann îşi închise carneţelul, după care ezită, înainte de a pleca.

— Ai mâncat ceva azi?

— Nu prea.

— Ţi se simte în voce. Vrei ceva de mâncare?

— Puţin mai târziu, poate.

Hood auzi glasul lui Herbert şi zgomotul scaunului său rulant pe coridor. Ridică ochii spre Ann.

— Uite ce zic eu. Dacă n-ai nimic mai bun de făcut în jur de douăsprezece şi jumătate, comandă două salate şi cere-le să le trimită încoace. Vom încerca să împăcăm verdeţurile şi strategia.

— S-a făcut, rosti ea pe un ton care-i trimise un fior electric în pântece.

Ea se întoarse, gata de plecare, iar el o sorbi din ochi îndelung, prefăcându-se că se uită în jos. Era un joc destul de periculos, dar n-avea să meargă prea departe – va avea el grijă de asta. În fond, puţină atenţie îi făcea bine, din când în când.

Se grăbi să apese pe taste, chemându-l pe Bugs şi cerându-i să facă legătura cu secretarul apărării, pentru teleconferinţă. Herbert îşi făcu şi el curând apariţia în birou.