50

Miercuri, ora 1:20,
Satul Yanguu

Cabana era construită din piatră, cu acoperiş de şindrilă şi o prispă de lemn la intrare. Uşa era încuiată doar cu un cârlig, fără nici un fel de lacăt şi de fiecare parte a ei se afla câte un geam. Construcţia părea relativ nouă, căci nici piatra şi nici şindrila nu înduraseră mai mult de două ierni.

Cho se uită spre Hwan, care încuviinţă din cap. Şoferul stinse farurile, luă o lanternă din torpedo şi ieşi în burniţa uşoară. Când îi deschise uşa lui Kim, Hwan se pregăti să coboare şi el din maşină.

— V-am promis că n-am să fug, îi spuse Kim pe un ton indignat. N-aş avea unde.

— Întotdeauna există un loc înspre care se poate fugi, doamnă Chong. Şi-apoi, e procedura. Am încălcat deja destule reguli, aducându-vă aici fără cătuşe.

Ea coborî, iar Cho se apropie prevăzător.

— Merit mustrarea dumneavoastră, domnule Hwan şi vă rog să mă scuzaţi.

Spunând acestea, femeia o luă înainte, fiind repede înghiţită de bezna din jur. Cho smulse cheile din contact şi se grăbi să o ajungă din urmă cu lanterna, cu Hwan urmându-l îndeaproape.

Kim desprinse cârligul şi intră. Luă un chibrit lung dintr-un bol de sticlă de pe masa de lângă uşă şi se apucă să aprindă lumânările protejate cu globuri de sticlă răspândite prin întreaga încăpere. Profitând de neatenţia ei, Hwan îi făcu semn lui Cho să iasă şi să stea de pază. Şoferul ieşi fără să scoată o vorbă.

O lumină portocalie umplu încăperea. Hwan descoperi pianul, un pat dublu aranjat cu meticulozitate, o măsuţă rotundă cu un singur scaun şi o poliţă plină de fotografii înrămate. O urmări din priviri, mişcându-se prin cameră graţioasă, aparent împăcată cu felul în care îşi încheiase ziua. Se întrebă dacă lipsa ei de entuziasm pentru misiunea ce-i fusese încredinţată era cauza acestei împăcări. Sau, poate, liniştea îi era dictată de firea ei pragmatică şi de o credinţă confucianistă.

Era posibil însă şi ca ea să încerce să-l atragă în cea mai mare cursă a carierei sale.

Se apropie. Kim nu apărea în nici una dintre fotografii, dar asta nu avea de ce să-l surprindă. Era greu de crezut că, în cazul în care ar fi fost nevoită să plece pe neaşteptate, o agentă nord-coreeană ar fi fost dispusă să-şi lase fotografia la îndemâna celor din KCIA. Luă în mână una dintre fotografii.

— Mama şi fratele dumneavoastră?

Kim încuviinţă.

— Fratele dumneavoastră e foarte chipeş. Iar asta e casa părintească?

— Era.

Hwan lăsă deoparte fotografia.

— Cabana aceasta a fost construită special pentru dumneavoastră?

— Vă rog, domnule Hwan, nu-mi mai puneţi întrebări.

Fu rândul lui să se simtă jignit.

— Poftim?

— Aveam o înţelegere. Parcă încheiaserăm un soi de armistiţiu.

Hwan străbătu camera, până lângă ea.

— Doamnă Chong, n-a fost vorba de nici un fel de armistiţiu. Se pare că aţi înţeles greşit raportul în care ne aflăm.

— Nu e vorba de o neînţelegere. Sunt prizoniera dumneavoastră. Dar nu-mi voi trăda ţara cooperând cu KCIA şi nu-mi face plăcere faptul că încercaţi să-mi câştigaţi încrederea cu întrebări despre familia mea. Mă tem că m-am compromis îndeajuns aducându-vă aici.

Hwan rămase cu gura căscată. Nu fiindcă întrebase ceva şi ea îl repezise: ţinea de meseria sa să încerce să afle dacă această cabană fusese construită de localnici sau de nişte spioni infiltraţi de care KCIA nu avea cunoştinţă şi era normal ca ea să-l împiedice să afle asta. Astea erau regulile jocului. Era furios însă din pricină că femeia avea perfectă dreptate. Poate că nu era spioană din convingere. Era însă o patrioată şi nu avea să facă greşeala de a o mai subestima pe viitor.

Kim se aşeză pe laviţa învelită în catifea verde din faţa pianului şi cântă câteva măsuri dintr-o melodie de jazz pe care Hwan, ce se postase în spatele ei, nu o recunoscu. Încheind, ridică capacul instrumentului, introducându-şi ambele mâini în carcasa acestuia. El o urmări cu sufletul la gură, dar ea nu-i acordă atenţie. Femeia deşurubă capacul unei cutii de metal aflate în interior. Îl dădu deoparte şi scoase dinăuntru un mic aparat de radio. În celălalt capăt al cutiei se vedea un dispozitiv exploziv, conectat la închizătoarea capacului pianului.

Hwan recunoscu aparatul de radio. Era un Kol 38, produs de israelieni. KCIA se afla în negocieri cu aceştia, intenţionând să-şi doteze agenţii cu asemenea aparate. Cu ajutorul lor, puteau fi emise semnale la distanţe de până la 750 de mile, fără ajutorul vreunui satelit. Erau concepute atât pentru emisie, cât şi pentru recepţie, dând posibilitatea agenţilor aflaţi pe teren să converseze cu cartierul lor general. Funcţionau cu baterii mici cu cadmiu, ceea ce le făcea ideale chiar şi pentru regiunile izolate ca aceasta. Nici măcar modelele americane nu erau atât de performante.

Kim se îndreptă spre fereastră, o deschise şi aşeză radioul pe pervaz. Înainte de a-l pune în funcţiune, acoperi indicatorul cu LED-uri, pentru ca Hwan să nu vadă frecvenţa pe care fusese fixat.

— Dacă vorbiţi, veţi fi interceptat. N-aş vrea să se ştie că am fost prinsă.

Hwan încuviinţă.

Kim apăsă pe buton şi o luminiţă roşie se aprinse lângă microfonul montat în partea superioară a aparatului.

— Sunt Seul Oh-Miyo, chem baza. Seul Oh-Miyo cheamă baza, recepţie.

Un nume conspirativ de operetă, îşi zise Hwan. Se potriveşte de minune cu evenimentele wagneriene pe care le trăim.

Câteva clipe mai târziu, răspunsul fii dat cu o voce atât de limpede şi de puternică, încât Hwan fu luat prin surprindere.

— Baza către Seul Oh-Miyo, te ascultăm, recepţie.

— Trebuie să aflu dacă s-a raportat vreun furt de cizme militare, explozibili şi alte produse. KCIA deţine dovezi în acest sens, găsite astăzi la Palat. Recepţie.

— Cât de recent se presupune a fi fost furtul? Recepţie.

Kim se uită la Hwan. El îi arătă cele zece degete ale mâinilor şi adăugă pe muţeşte cuvântul „luni”.

— Zece luni, rosti ea. Recepţie.

— Vom reveni deîndată ce găsim vreo informaţie. Încheiat.

Kim apăsă pe butonul de închidere.

Hwan ar fi vrut să afle dacă şi în Nord, ca şi în Sud, astfel de informaţii erau înregistrate în fişierele vreunui computer. Se mulţumi însă să întrebe:

— Cât credeţi că va dura?

— O oră. Poate mai mult.

El se apropie de o lumânare, se uită la ceas, iar apoi aruncă o privire pe geam, spre silueta întunecată a lui Cho, aflat în picioare lângă maşină.

— Vom lua radioul cu noi şi ne vom întoarce.

Ea nu se urni din loc.

— Nu pot face una ca asta.

— N-aveţi de ales, doamnă Chong, spuse el, apropiindu-se. Am încercat să mă port frumos cu dumneavoastră…

— Amândoi avem de câştigat dacă…

— Nu. Ne purtăm civilizat, ca nişte oameni, nu ca nişte animale. Cu toate acestea, trebuie să conduc în continuare investigaţiile şi nu o pot face dacă rămân aici. Vă promit că nimeni nu vă va urmări în timp ce veţi încerca să luaţi legătura. Vreţi sau nu să mă ajutaţi?

Kim şovăi o clipă, apoi luă aparatul de radio sub braţ şi închise fereastra.

— E-n regulă. Nu vrem să devenim animale.

Ieşiră. Lanterna se aprinse, luminându-le calea şi silueta întunecată de lângă maşină deschise portiera, făcându-i loc lui Kim să intre.