75

Miercuri, ora 8,
Zona Demilitarizată

Prima împuşcătură îl nimeri pe Gregory Donald în piciorul stâng, iar cea de-a doua în umărul drept, trecând, în diagonală, prin trunchiul acestuia. De îndată ce se prăbuşi, se sprijini în braţul stâng şi încercă să se ridice. Nereuşind, se strădui să se târască înainte. Cuţitul îi scăpă din mână şi nu reuşi să înainteze decât câţiva centimetri.

Soldaţii se apropiară în fugă.

— Aer… gâfâi Donald în coreeană. Aer…

Donald încetă să se mai mişte, căzând pe o rână. Simţea o arsură cumplită în piciorul stâng şi valuri de durere în piept.

Era conştient că fusese împuşcat, dar ideea aceasta trecu pe ultimul plan în ierarhia gândurilor sale. Încercă să întoarcă capul şi să-şi ridice mâna.

— Aerul con… condi… rosti el, apoi îşi dădu seama că-şi irosea degeaba ultimele puteri.

Nimeni nu îl asculta, sau poate că nu vorbea îndeajuns de tare pentru a se face auzit.

Un medic se apropie în fugă. Îngenunche lângă Donald, îi examină gâtul pentru a se convinge că putea să respire, apoi îi verifică pulsul şi îi cercetă pupilele.

Donald ridică ochii spre chipul omului cu ochelari.

— Barăcile… îngăimă el. Ascultă-mă… Aerul condiţionat…

— Odihneşte-te, îi spuse medicul.

Deschise jacheta lui Donald şi îi descheie nasturii de la cămaşă. Cu un tampon de vată, şterse sângele şi examină sumar rana din locul unde intrase glonţul, în umăr şi rana de ieşire, de lângă omoplat.

Donald reuşi să îşi tragă cotul sub trup şi să se ridice puţin.

— Stai liniştit! strigă medicul.

— Nu… înţelegi. Otravă… gaz… barăcile…

Medicul se opri, privindu-l uimit pe Donald.

— Aerul… con… diţionat…

— Instalaţia de aer condiţionat? Cineva încearcă să-i otrăvească pe cei din barăci?

Înţelegerea şi tristeţea se zugrăviră simultan pe chipul medicului.

— Iar dumneata încercai să-i împiedici?

Donald încuviinţă slăbit, abia mişcând din cap. Medicul transmise informaţia soldaţilor ce stăteau în picioare în jurul lor, apoi îşi văzu de treaba sa, curăţând în continuare rănile.

— Bietul de tine, spuse el. Îmi pare rău, îmi pare atât de rău…

De dincolo de el, Donald auzi strigăte şi ropotul paşilor celor ce alergau înspre barăci. Încercă să vorbească.

— Ce…?

— Ce se întâmplă? îl întrebă medicul pe brancardierul care stătea alături, privind în direcţia respectivă.

— Soldaţii părăsesc barăcile, domnule.

— Ai auzit? îl întrebă doctorul pe rănit.

Donald auzise, dar nu reuşi să mai dea din cap. Clipi încet, privind dincolo de medic, spre cerul de un azuriu fără pată.

— Rezistă, îl încurajă doctorul, făcându-i semn brancardierului. Am să te duc la spital.

Pieptul lui Donald abia se mai mişca.

— Ce se mai întâmplă? întrebă medicul, încălecând pe pieptul rănitului.

Ajutorul său se întoarse spre barăci.

— Soldaţii s-au adunat în jurul instalaţiei de aer condiţionat de la prima baracă. Alţii verifică şi instalaţiile barăcilor vecine. Tocmai s-au stins luminile. Se pare că a fost o întrerupere generală a curentului.

— Eşti un erou, îi spuse doctorul lui Donald.

Oare chiar sunt? se întrebă acesta, iar cerul albastru deveni cenuşiu, apoi negru.

Se auziră împuşcături, dar doctorul nu le acordă atenţie. Îşi lipi gura de cea a lui Donald, în vreme ce cu două degete îi astupa nările şi îi suflă, de patru ori la rând, aer în plămâni.

Îi căută pulsul la carotidă, dar nu-l găsi, astfel încât repetă procedura. Pulsul refuză să revină.

Medicul descălecă de pe pieptul pacientului său şi îngenunche alături. Îşi aşeză degetul mijlociu al mâinii stângi pe pieptul rănitului, iar podul palmei mâinii drepte şi-l aşeză deasupra jumătăţii inferioare a sternului, lângă degetul arătător al mâinii sale stângi. Apăsă în mod repetat, numărând câte opt impulsuri pe minut. Între timp, asistentul său pândea pulsul inimii lui Donald, ţinându-l de încheietura mâinii.

Cinci minute mai târziu, medicul renunţă, aşezându-se pe călcâie şi respirând greoi, din pricina efortului. Asistentul său aduse targa şi, împreună, aşezară corpul neînsufleţit al lui Donald pe ea. Doi soldaţi ridicară targa şi plecară cu ea, în vreme ce un ofiţer se apropie de medic, ignorându-i pe soldaţii sud-coreeni care urmăreau curioşi scena de dincolo de gard.

— L-aţi identificat? Avea acte?

— Nu le-am căutat.

— Indiferent cine era, merită o decoraţie. Cineva pitise nişte bidoane cu gaz toxic în valvele instalaţiilor de condiţionare a aerului ale celor patru barăci din latura estică a taberei. L-am prins la timp pe făptaş, când se pregătea să dea drumul gazului.

— Era unul singur?

— Da. Se pare că n-a acţionat de unul singur, dar de la el nu vom mai putea afla nimic.

— S-a sinucis?

— Nu tocmai. Când ne-am apropiat, a încercat să dea drumul gazului, aşa încât am fost nevoiţi să deschidem focul. Cred că ar trebui să-l informez pe generalul Hong-koo despre cele întâmplate, spuse ofiţerul, uitându-se la ceas. Se îndreaptă spre întâlnirea cu ambasadorul ăla american, iar toate acestea s-ar putea să schimbe radical situaţia.

Ascuns după trunchiul unui stejar bătrân, urmări convoiul celor trei jeep-uri ce se îndreptau spre intrarea dinspre nord a clădirii care făcea legătura între cele două tabere. Veniseră din latura nordică a taberei, unde se afla cartierul general. Aveau să parcheze chiar lângă intrare, aşteptând sosirea contingentului din Sud, abia apoi urmând să coboare. În felul acesta aveau să se desfăşoare lucrurile.

Însă, dacă era adevărat ceea ce credea Lee că văzuse – pe Donald împuşcat în vreme ce alerga spre barăci – cei din Sud n-aveau să se mai prezinte la întâlnire. Se părea, de asemenea, că şi atacul cu gaze asupra barăcilor eşuase. Restul împuşcăturilor, toată agitaţia care ar fi trebuit să se stârnească… Evident, planul lor fusese dat peste cap.

Mâna îi era uscată şi încleştată pe crosa pistolului. Dacă l-ar fi folosit împotriva lui Donald, în loc de cuţit, zgomotul împuşcăturii ar fi atras atenţia, însă cel puţin ar fi apucat să fugă…

N-are importantă. Destinul îi scosese înainte o altă ocazie, una aproape la fel de folositoare.

Maşinile se opriră şi ochii lui Lee se îndreptară spre generalul Hong-koo, un omuleţ cu gura mare, ca de şarpe şi, din câte auzise maiorul, cu o fire pe potrivă. Generalul nu avea să aştepte mai mult de douăzeci de minute înainte de a intra: văzând că nimeni nu se prezentase la întâlnire, avea să se întoarcă la cartierul său general şi avea să vestească lumii întregi că Nordul dorise pacea, spre deosebire de cei din Sud.

Cu siguranţa, ăsta îi e planul, îşi zise Lee. Dar nu avea să-i ofere prilejul de a şi-l pune în aplicare.

Cel mult o sută cincizeci de metri îl despărţeau pe maior de alaiul lui Hong-koo. Generalul aştepta ţeapăn pe bancheta din spate a jeepului din mijloc. Acum nu era o ţintă prea uşoară; însă, cât de curând, de îndată ce avea să coboare din maşină, Lee intenţiona să o ia la fugă spre el şi să îl împuşte, împreună cu vreo câţiva dintre membrii suitei sale, şase la număr. Apoi avea să o ia din nou la fugă, de data asta spre tunel.

Dacă avea să fie cazul, era pregătit să moară. Neputând deveni un conducător, avea să devină un martir. Toţi oamenii săi fuseseră gata să-şi dea vieţile pentru cauză, în speranţa că atentatul, asasinatele şi atacul pe care îl pregătea Sun împotriva oraşului Tokio, chiar de nu aveau să ducă la izbucnirea unui război, aveau să întărească inimile celor ce se opuneau reunificării.

Şoferul lui Hong-koo îşi privi ceasul, iar apoi se întoarse şi-i spuse ceva generalului. Acesta încuviinţă.

Venise vremea. Venise vremea ca Statele Unite să fie alungate din Sud, ca patriotismul să înflorească şi ca un nou spirit militar să ia naştere, făcând din Coreea de Sud cea mai prosperă, mai puternică şi mai temută naţiune din regiune.