25

Marţi, ora 7:35,
Centrul de Comandă

— Aşa ceva nu se poate întâmpla! Nu se poate! Nu se poate!

Chipul de heruvim pistruiat, pasiv de obicei, al ofiţerului responsabil cu sprijinul operaţiunilor, Matt Stoll, era palid ca o piersică necoaptă. Gâfâia, străduindu-se să-şi introducă computerul în priza de rezervă alimentată de un acumulator. Nu reuşea cu nici un chip să-şi dea seama de ce încetase întregul sistem să funcţioneze şi nici n-avea să reuşească să afle, până când n-avea să repună sistemul în funcţiune, căutând ceea ce piraţii computerelor, lipsiţi de umor, numeau „cutia neagră” a sistemului.

Transpiraţia i se prelingea printre sprâncene, scurgându-i-se în ochi. Clipi, clătinând din cap şi pătându-şi ochelarii cu picături de sudoare. Deşi nu trecuseră decât vreo câteva secunde de la colaps, Stoll simţea că îmbătrânise cu un an, apoi cu încă unul, atunci când auzi vocea lui Hood.

— Matty…

— Încerc să aflu ce s-a întâmplat! strigă el, luptând cu dorinţa de a adăuga: „dar aşa ceva nu se poate întâmpla!”

Într-adevăr, n-avea cum să se întâmple una ca asta. Pur şi simplu, nu avea sens. Reţeaua electrică a Bazei Andrews nu fusese întreruptă, ci numai computerele. Era ceva imposibil de înfăptuit din afară: aşa ceva nu se putea face decât printr-o comandă dată computerului din interior. Dotarea cu computere a Centrului de Comandă constituia un sistem închis, astfel încât închiderea computerelor trebuia să fie comandată de la unul dintre computerele Centrului. Toate programele din exterior erau controlate, în căutarea viruşilor, dar cea mai mare parte a celor descoperiţi făceau parte din categoria viruşilor inofensivi. Aşa fusese cel ce făcea să apară inscripţia „Duminică!” pe ecranele celor obsedaţi de muncă, pentru a-i determina să mai ia câte-o pauză din faţa tastaturilor; aşa fusese „Tappy”, care făcea ca la atingerea fiecărei taste, computerul să emită un clinchet, sau „Talos”, care îngheţase computerele pe 29 iunie, până în clipa în care fraza „La mulţi ani, Talos!” fusese tastată. Puţine erau răuvoitoare, aşa cum fusese „Michelangelo”, care ştersese toate datele din memoria computerelor atinse, pe 6 martie, ziua de naştere a artistului. Dar acest virus era ceva incredibil de nou, ceva sofisticat şi, categoric, periculos!

Stoll era în aceeaşi măsură uimit şi intrigat, dar totodată deprimat de cele întâmplate şi nu-i veni să creadă atunci când ecranul pâlpâi vreme de o clipă, înainte ca el să fi apucat să-l mute în priza de rezervă.

Computerul bâzâi, trezindu-se la viaţă, hard-disk-ul începu să se învârtă şi sigla programului central de control apăru pe ecran. Imaginea se blocă pe miră, în vreme ce vocea sintetizată a lui Mighty Mouse începu să cânte cu un timbru metalic din difuzorul încorporat.

— Mai funcţionează vreun program, Matty?

— Nu, îi răspunse Stoll încruntat lui Hood, care tocmai dădea buzna în birou.

— Cât a durat până l-ai repus în funcţiune?

— Nouăsprezece virgulă optzeci şi opt secunde.

Computerul îşi încheie intrarea în program şi familiarul fond albastru apăru, gata de lucru. Stoll tastă F5, apoi „Enter”, pentru a verifica directorul.

Hood se rezemă de spătarul scaunului lui Stoll şi privi spre ecran.

— L-ai prins…

— Aşa se pare. Credeţi că s-a pierdut ceva?

— Nu cred. Bugs apucase să salveze tot. Ai reuşit să-l pui din nou pe roate, destul de repede…

— N-am făcut nimic, şefule. Am stat aici şi m-am holbat la el înjurând, dar mă îndoiesc că am rezolvat ceva.

— Adică sistemul şi-a revenit de la sine?

— Nu. A fost instruit să-şi revină…

— Dar nu tu i-ai dat instrucţiunile?

— Nu, răspunse Stoll, clătinând din cap. Aşa ceva nu se poate întâmpla!

— Nu, zău? întrebă Lowell Coffey, din pragul uşii. Stoll îl ignoră pe jurist, terminând de verificat directorul: toate dosarele erau de faţă. Apelă unul dintre ele şi, neobţinând semnalul de eroare, se mai linişti puţin: dosarele nu fuseseră distruse.

— Totul pare a fi în ordine. Cel puţin, datele par intacte.

Degetele sale groase alergau pe taste cu viteza unor pistoane.

Stoll crease un program SE din pură distracţie, fără să se aştepte să aibă vreodată nevoie de el. Acum, lansă programul Scenariu Catastrofic în sistem pentru a obţine un diagnostic privind starea acestuia. O examinare mai detaliată avea să fie necesară mai târziu, folosindu-se un program secret, pe care îl ţinea închis în seif, dar, deocamdată, defecţiunile majore aveau să fie detectate.

Hood îşi muşcă buza superioară.

— La ce oră ai ajuns aici, Matty?

— M-am înregistrat la cinci patruzeci şi unu. Am ajuns aici două minute mai târziu.

— Ken Ogan ţi-a raportat ceva neobişnuit?

— Nimic. Tura de noapte a fost netedă ca sticla.

— Aşa era şi marea în noaptea scufundării „Titanicului”, comentă Coffey.

Hood păru să nu-l fi auzit.

— Dar asta nu înseamnă că nu s-a întâmplat nimic în clădire, în sistem putea accede oricine, de la orice post.

— Exact. Şi nu e neapărată nevoie să se fi întâmplat azi noapte. Virusul putea fi introdus oricând şi programat să oprească sistemul chiar acum. Ca o bombă cu ceas.

— O bombă, reflectă Hood. O bombă, asemenea celei din Seul.

— Putea fi doar un accident? întrebă Coffey. Nu crezi că e posibil ca cineva să fi apăsat pe vreo tastă greşită?

— Aproape imposibil, decretă Matt Stoll.

Privirea îi era aţintită asupra monitorului, unde programul de diagnosticare îşi exercita magia. Numere şi caractere defilau fulgerător, în timp ce programul scormonea dosarele în căutarea unor aberaţii, a unor comenzi. Care să nu se potrivească în programele existente, sau care să nu fi fost introduse în acelaşi timp cu acestea.

Hood izbi cu pumnul în spătarul scaunului.

— Vrei să spui că s-ar putea să avem o cârtiţă printre noi?

— Posibil.

— Cât ar dura crearea unui program care să închidă întregul sistem?

— Ar putea dura oricât, de la câteva ore, la câteva zile. Depinde cât de priceput e autorul. Dar asta nu înseamnă că programul a fost scris neapărat pentru această ocazie, la faţa locului. Putea fi creat oriunde şi introdus mai târziu în sistem, pe şest.

— Dar s-a verificat tot ce a intrat.

— S-a verificat doar ceea ce era evident. Exact asta fac şi eu acum.

— Ceea ce era evident? Adică ceea ce sărea în ochi?

Stoll încuviinţă.

— Noi ne marcăm datele cu un anumit cod, introdus la anumite intervale, ca sosirea unui autobuz în staţie: fie la fiecare treizeci de cuvinte, fie la fiecare douăzeci de secunde. În cazul în care acest cod nu apare, aruncăm o privire mai atentă asupra datelor, pentru a ne convinge că ne aparţin.

Hood îl strânse de umăr.

— Dă-i bătaie, Matty.

Sudoarea i se scurgea acum şi în urechi.

— Fiţi convins că o voi face. Nu-mi place să fiu tras pe sfoară.

— Între timp, Lowell, cere-i ofiţerului de serviciu să ruleze înregistrările video de azi-noapte, la toate posturile de intrare şi ieşire. Vreau să ştiu exact cine a intrat şi cine a ieşit. Să compare fotografiile de pe legitimaţii cu cele din arhivă, să se asigure de autenticitatea lor. Pune-l pe Alikas să se ocupe de asta. El are ochi buni. Dacă nu găseşte nimic neobişnuit, spune-i să treacă în revistă şi intrările de ieri şi de alaltăieri.

Coffey se juca uşor cu inelul de pe mâna dreaptă.

— Asta o să dureze o bună bucată de timp.

— Ştiu. Dar am fost schilodiţi şi vreau să ştiu cine a făcut-o.

Cei doi ieşiră exact atunci când Bob Herbert îşi făcu apariţia, ca o vijelie. Ca de obicei, ofiţerul de spionaj în vârstă de treizeci şi opt de ani era agitat. O parte a sa era furioasă din pricina a ceea ce se întâmplase, dar nouăzeci la sută din furia lui era îndreptată împotriva sorţii potrivnice care îl ţintuise într-un scaun cu rotile.

— Ce se-ntâmplă, meştere? Suntem gravizi?

În vocea lui se mai distingeau încă urmele unui accent dobândit în tinereţea petrecută în Mississippi, devenit mai colţuros în urma celor zece ani petrecuţi în slujba CIA. Dar tonul lui conţinea şi o doză masivă de amărăciune, care i se trăgea din vremea bombardării Ambasadei Statelor Unite din Beirut, în 1983, când rămăsese infirm.

— Verific chiar acum gradul şi tipul de penetrare, spuse Stoll, muşcându-şi buzele la timp, pentru a nu adăuga: Avem un par cât toate zilele înfipt în fund!

Încrâncenatul Herbert ar fi acceptat o asemenea expresie din partea lui Hood sau a lui Rodgers, dar a nimănui altcuiva. Cu atât mai puţin din partea unuia care nu purtase niciodată uniformă, vota cu Partidul Libertarian şi, cu toate astea, valora pentru Centrul de Comandă la fel de mult ca şi el însuşi.

— Poate te-ajută, meştere, dacă afli că nu suntem singurii care au încasat-o.

— De ce? Cine mai e?

— O parte din sistemul Departamentului Apărării a căzut…

— Timp de douăzeci de secunde?

Herbert încuviinţă.

— De asemenea, o parte din sistemul CIA.

— Care anume dintre părţi?

— Sectoarele de gestionare a crizei. Toate acele părţi cărora le furnizăm date.

— La naiba…

— Chiar aşa, băiete. Am pocnit o grămadă de lume şi cei loviţi or să ceară capul cuiva.

— La naiba, repetă Matt, întorcându-se cu faţa spre ecran, unde primul val de cifre îşi încheiase defilarea.

— Primul director e curat, cântă Mighty Mouse. Trecem la verificarea celui de-al doilea.

— N-am spus că ar fi vina ta, spuse Herbert. Şi eu aş putea să umblu acum, dacă n-ar fi soarta nevinovaţilor să fie uneori călcaţi în picioare. Acum însă aş avea nevoie de nişte date de la BNR.

— Nu pot să le cer atâta timp cât sistemul se află în faza de diagnosticare şi nu pot ieşi din această fază atâta timp cât se verifică un dosar.

— Ştiu, răspunse Herbert, mi-a spus meşterul-junior Kent. De-aia m-am rostogolit încoace: ca să-ţi ţin de urât până când repui sistemul pe picioare şi-mi poţi furniza informaţia de care am nevoie.

— Despre ce informaţie e vorba?

— Vreau să ştiu ce se întâmplă în Coreea de Nord. Avem o grămadă de oameni morţi, care poartă măşti mortuare făcute, din câte se pare, în RPDC, avem un pluton de intervenţie aflat în zbor într-acolo, un preşedinte care ar vrea să ştie ce mai fac trupele noastre de peste ocean, care e starea actuală a rachetelor şi dacă s-a întâmplat ceva deosebit pe la uzinele atomo-energetice… Cam atât. Dar nu putem şti nimic din toate astea fără date de la satelitul nostru de observaţie şi…

— Ştiu. Nu puteţi să le obţineţi fără ajutorul computerului.

— Al doilea director e curat, cântă Mighty Mouse. Trecem la…

— Anulează, rosti Matt şi tastă ieşirea din program.

Trecu în DOS, introduse parola pentru a obţine legătura cu Biroul Naţional de Recunoaştere, iar apoi îşi încrucişă braţele, aşteptând şi rugându-se ca, indiferent ce anume invadase computerele, să nu poată trece printr-o legătură telefonică.