TOM CLANCY

 

CENTRUL DE COMANDĂ

 

1

 

Marţi, ora 16:10,
Seul

 

Gregory Donald sorbi din paharul cu whisky şi cuprinse din priviri barul aglomerat.

— Ţi s-a întâmplat vreodată să te gândeşti la trecut, Kim? Nu la ce-a fost azi-dimineaţă sau săptămâna trecuta, ci la ce-a fost demult?

Kim Hwan, directorul adjunct al KCIA, Agenţia Centrală de Informaţii Coreeană, învârtea paiul roşu, împungând felia de lămâie care plutea în paharul umplut cu Coca Cola dietetică.

— Pentru mine, Greg, azi-dimineaţă înseamnă „demult”. Mai ales în zilele astea. Ce n-aş da să fiu acum la pescuit, cu unchiul Pak, în barca lui, în Yangyang…

— Tot aşa morocănos e şi acum? întrebă Donald râzând.

— Mai morocănos decât îl ştiai! Ţii minte că avea două bărci de pescuit? Ei bine, de una dintre ele s-a descotorosit. Susţine că nu suporta ideea de a avea un partener. Uneori, mă gândesc că aş prefera să înfrunt furtunile pescuind, decât să trebuiască să mă lupt cu birocraţia. Ştii şi tu ce înseamnă asta…

Cu coada ochiului, Hwan îi urmări pe cei doi bărbaţi de alături, care se ridicară şi plecară, după ce îşi plătiră consumaţia.

— Da, îmi aduc aminte. Ăsta a fost motivul pentru care am plecat.

Hwan se trase mai aproape, aruncând priviri circumspecte în jur. Îşi miji ochii şi trăsăturile sale delicate căpătară un aer conspirativ.

— N-am vrut să vorbesc cât timp ziariştii de la Seoul Press erau prin preajmă. Îţi dai seama, mi-au interzis decolarea elicopterelor.

Donald îşi arcui sprâncenele, în semn de uimire.

— Au înnebunit de tot?

— Sunt de-a dreptul inconştienţi! maimuţoii ăştia de ziarişti susţin că zborul elicopterelor constituie o poluare sonoră de nesuportat. Aşa se face că, în cazul în care s-ar întâmpla ceva, apărarea aeriană va fi inexistentă.

Donald îşi sorbi ultimele picături de whisky, apoi îşi duse mâna la unul din buzunarele laterale ale sacoului său de tweed.

— E supărător, ştiu, dar aşa se întâmplă pretutindeni, Kim. Calculele de rentabilitate au înlocuit talentul. E la fel, atât la guvern, cât şi în serviciile secrete, ba chiar şi la Asociaţia de Prietenie. Nimeni nu mai lucrează conform instinctului în ziua de azi. Totul este evaluat şi studiat, până când iniţiativa personală nu mai valorează nici cât o ceapă degerată.

Hwan îl aprobă, dând încetişor din cap.

— Am fost dezamăgit când ţi-ai dat demisia, alăturându-te corpului diplomatic. A fost însă o hotărâre înţeleaptă, trebuie s-o recunosc. Nici nu poate fi vorba de o îmbunătăţire a activităţii agenţiei. Îmi petrec majoritatea timpului căutând să menţin un stătu quo cât de cât acceptabil.

— Nimeni n-ar putea face asta mai bine decât tine.

Hwan zâmbi.

— Da, fiindcă ţin la agenţie, nu-i aşa?

Donald încuviinţă. Îşi scosese din buzunar pipa din spumă de mare şi un pachet de tutun Balkan Sobranie.

— Spune-mi, te-aştepţi efectiv la ceva tulburări astăzi?

— Am primit obişnuitele ameninţări din partea radicalilor, a revoluţionarilor şi a tot soiul de alţi nebuni, dar îi cunoaştem şi îi urmărim cu atenţie, pe fiecare în parte. Sunt asemenea scrintiţilor care îl zăpăcesc pe Howard Stern{1} la fiecare emisiune. Aceleaşi texte, în fiecare zi. În general însă, numai baliverne.

Sprâncenele lui Donald se arcuiră din nou, în vreme ce îşi îndesa tutunul în pipă.

— Urmăreşti emisiunea lui Howard Stern?

Hwan îşi sfârşi la rândul său băutura răcoritoare.

— Nu. Am ascultat nişte benzi înregistrate pe şest, săptămâna trecută, când am reuşit să deconspirăm un post de radio pirat. Hai, fii serios, Greg! Cunoşti ţara asta! Guvernul e de părere că până şi difuzarea emisiunii lui Oprah Winfrey ar fi riscantă!

Donald izbucni în râs. În vreme ce Hwan se întoarse pentru a-i spune ceva barmanului, ochii săi albaştri cercetară din nou încăperea cufundată în penumbră.

Clientela cuprindea şi câţiva sud-coreeni, însă, aşa cum se întâmpla întotdeauna în barurile din jurul clădirilor guvernamentale, majoritatea zdrobitoare era alcătuită din ziarişti: Heather Jackson de la CBS, Barry Berk de la The New York Times, Gil Vanderwald de la The Pacific Spectator şi mulţi alţii, cu care nu avusese ocazia să discute niciodată. Acesta era, de fapt, motivul care îl determinase să sosească aici ceva mai devreme, retrăgându-se într-un colţ întunecos şi, tot de aceea, soţia sa Soonji nu li se alăturase. Ca şi Donald, era de părere că presa nu îi fusese niciodată de folos, nici cu douăzeci de ani în urmă, când deţinuse funcţia de ambasador în Coreea şi nici acum, când devenise consilierul pentru afacerile coreene al Centrului de Comandă, cu trei luni în urmă. Mai mult, spre deosebire de soţul ei, Soonji se înfuria citind comentariile răutăcioase din presă. Gregory se obişnuise demult să privească titlurile de o şchioapă din ziare, aşa cum contempla fumul albăstriu ce îi ieşea din pipă, ca pe ceva trecător.

Barmanul veni şi apoi se îndepărtă, iar Hwan îşi îndreptă din nou atenţia spre Donald, rezemându-se de tejghea.

— Să revenim la întrebarea ta… Ce-ai vrut să spui cu gândurile despre trecut? întrebă Hwan.

Donald tocmai îşi sfârşea de umplut pipa.

— Îţi mai aminteşti de un oarecare Yunghil Oh?

— Destul de vag, răspunse Hwan. Ţinea nişte cursuri, la agenţie, parcă…

— A fost unul dintre fondatorii departamentului de psihologie, încuviinţă Donald. Un domn în vârstă, fascinant, originar din Taegu. Când am venit aici pentru întâia oară, în 1952, el tocmai pleca. De fapt, nu plecase de bunăvoie, ci fusese dat afară. Pe vremea aceea, KCIA încerca să atingă standardele unui serviciu secret american. În schimb, atunci când nu ţinea cursuri pe teme de psihologie, Oh îşi pierdea timpul studiind aspecte din Chondokyo.

— Religie, în KCIA? Credinţă şi spionaj laolaltă?

— Nu tocmai… încerca să găsească o cale spirituală, celestă, de abordare a deducţiilor şi investigaţiilor. Susţinea că umbrele trecutului şi viitorului ne înconjoară. Credea că noi le-am putea atinge prin meditaţie, reflectând la oamenii şi întâmplările care au fost sau care vor fi.

— Şi?

— … Şi astfel astea ne-ar ajuta să vedem mai limpede prezentul.

— Nu mă mir că l-au dat afară, ricană Hwan.

— Nu-şi avea locul printre noi, încuviinţă Donald. Sincer, mă îndoiesc că era în toate minţile. Dar, ştii, e straniu… Tot mai des ajung la concluzia că s-ar putea să fi avut dreptate în oarecare măsură, că era pe punctul de a descoperi ceva.

Donald îşi duse mâna la buzunar pentru a-şi scoate chibriturile. Hwan îşi privi atent mentorul de odinioară.

— Te referi la ceva concret?

— Nu. E doar aşa, o presimţire…

Hwan îşi scărpina antebraţul drept, gânditor.

— Dintotdeauna te-au pasionat oamenii ciudaţi.

— De ce nu? De la ei poţi spera mereu că ai să-nveţi câte ceva.

— Mi-aduc aminte de bătrânul maestru de tae-kwon-do, cel pe care l-ai adus ca să ne înveţe naginata.

Donald scăpără un chibrit şi îşi aprinse pipa, ţinându-i vatra în mâna stângă.

— Să ştii că era un program folositor şi ar fi meritat să fie extins. Nu se ştie niciodată când vei ajunge să fii neînarmat şi va trebui să te aperi cu un ziar făcut sul, ori cu un…

Cuţitul pentru friptură alunecă în mâna dreaptă a lui Hwan, în vreme ce acesta cobora de pe scaunul barului.

În aceeaşi clipă, Donald se feri arcuindu-se şi, continuând să-şi ţină vatra pipei în palmă, îşi răsuci încheietura, astfel încât ţeava se îndreptă direct spre Hwan. Pară cu aceasta lovitura cuţitului, după care, dintr-o mişcare în cvartă, împinse lama strălucitoare spre stânga.

Hwan îşi retrase cuţitul şi îşi azvârli mâna înainte; Donald îşi roti iar încheietura, parând din nou, a doua iar apoi şi a treia lovitură. Mai tânărul său adversar izbi mai jos şi mai spre dreapta; Donald îşi înclină cotul şi ţeava pipei întâlni din nou cuţitul.

Delicatul clic-clac-clic al duelului lor atrase atenţia celor din jur. Capetele se întoarseră spre cei doi adversari, ale căror antebraţe se mişcau asemenea unor pistoane, iar încheieturile le pivotau cu precizie.

— Asta-i o luptă adevărată? îi întrebă un tehnician purtând un tricou cu însemnele CNN-ului.

Nici unul nu-i răspunse. Păreau a fi uitat de orice altcineva, luptându-se; se priveau în ochi, având întipărită pe chipuri o expresie neutră. Încremeniseră şi numai braţele li se mişcau. Respirau repede, cu nările fremătânde în timp ce cu buzele rămaseră pecetluite.

Armele continuară să zvâcnească, în vreme ce mulţimea se strânse în jurul combatanţilor, într-un semicerc înghesuit. În sfârşit, într-o succesiune de gesturi greu de urmărit, Hwan fandă, Donald îi imobiliză cuţitul printr-o octavă, i-l ridică printr-o sixtă şi, printr-o mişcare prise-de-fer, răsuci mâna adversarului. Donald îi îngădui lui Hwan un scurt răgaz, după care îi izbi mâna într-o septimă, făcându-l să scape lama din mână.

Privirea îi rămase aţintită asupra lui Hwan; cu o uşoară smucitură a mâinii drepte, Donald stinse chibritul care ameninţa să-i ardă degetele.

Mulţimea izbucni în aplauze şi urale, iar mulţi spectatori se grăbiră să-l felicite pe Donald, bătându-l pe umăr. Hwan zâmbi şi îi întinse mâna dreaptă. Donald i-o strânse cu căldură.

— Mereu reuşeşti să mă uimeşti, spuse Hwan.

— Şi tu era să mă iei prin surprindere…

— Te-aş fi putut lua prin surprindere doar la prima mişcare, dacă te-ai fi dovedit mai lent. Dar n-ai fost. Te-ai mişcat mai iute ca o nălucă.

— O nălucă? se auzi o voce dulce din spatele lui Donald.

Acesta se întoarse şi-şi zări soţia care îşi croia drum printre spectatorii ce începuseră a se risipi. Frumuseţea ei tinerească atrase privirile admirative ale ziariştilor.

— A fost o reprezentaţie neruşinată, îi spuse ea soţului său. Mi s-a părut că-i am în faţă pe inspectorul Clouseau şi servitorul său.

Hwan se înclină adânc, în vreme ce Donald îşi cuprindea nevasta de după talie. O trase înspre sine şi o sărută.

— Nu trebuia să asişti la toate astea, îi explică Donald, scăpărând din nou un chibrit şi reuşind, în sfârşit, să-şi aprindă pipa.

Aruncă apoi o privire spre ceasul iluminat cu neon de deasupra barului.

— Credeam că urma să ne întâlnim în tribuna principală, peste cincisprezece minute.

— Acum.

El o privi intrigat.

— Acum cincisprezece minute.

Donald îşi dădu ochii peste cap, trecându-şi degetele prin părul argintiu.

— Îmi pare rău. Eu şi Kim ne-am apucat să depanăm poveşti de groază, comparându-ne concepţiile filosofice ascunse.

— Şi-am ajuns la concluzia că multe dintre acestea erau identice, completă Hwan.

Soonji zâmbi.

— Bănuiam eu că, după doi ani, veţi avea o mulţime de lucruri de discutat.

Îşi ridică apoi privirea spre soţul său.

— Iubitule, dacă vrei să vă continuaţi discuţia sau să vă mai războiţi cu vesela, pot să contramandez cina de la părinţii mei…

— Nu, îi spuse Hwan grăbit. Nu face asta! Mai am de făcut o postanaliză a evenimentelor şi asta îmi va da de lucru până târziu. Şi-apoi, ţi-am cunoscut tatăl la nuntă, e un tip prea solid ca să-mi doresc să mă pun rău cu el… Voi încerca să-mi fac puţin timp liber, să dau o fugă până la Washington, să petrecem câteva zile împreună. Poate reuşesc să-mi găsesc şi eu o nevastă în America, de vreme ce Greg a luat-o de soţie pe cea mai frumoasă femeie din Coreea.

Soonji îi zâmbi fugar.

— Cineva tot trebuia să-i lumineze calea…

Hwan îi ceru barmanului să treacă băuturile în contul KCIA, apoi ridică de pe pardoseală cuţitul şi-l puse pe tejghea, privindu-şi vechiul prieten.

— Înainte să plec însă, trebuie să-ţi spun ceva, Greg: mi-a fost dor de tine.

Donald făcu un semn din cap spre cuţitul de pe tejghea.

— Am observat.

Soonji îi dădu un ghiont. El o îmbrăţişă, mângâindu-i obrazul.

— Vorbesc serios, spuse Hwan. M-am gândit mult la anii de după război, când mi-ai purtat de grijă. Nici dacă mi-ar fi trăit părinţii n-aş fi putut avea parte de o familie mai iubitoare.

Hwan se înclină scurt şi plecă.

Donald îşi plecă privirea.

Soonji îl privi îndepărtându-se pe coreean, apoi îi atinse umărul soţului său.

— Ochii îi erau plini de lacrimi, spuse ea.

— Ştiu.

— A plecat atât de repede fiindcă n-a vrut să te necăjească.

Donald încuviinţă, apoi îşi privi soţia, femeia aceasta care îi dovedise că tinereţea şi înţelepciunea nu erau incompatibile şi că, lăsând la o parte durerile de şale de dimineaţă, bătrâneţea nu era decât o stare mintală.

— Vezi, tocmai asta îl face să fie un om deosebit, spuse Donald, în vreme ce Hwan tocmai ieşea din local, păşind în lumina după-amiezei însorite. Kim e blând pe dinăuntru şi puternic în exterior. Yunghil Oh spunea că o astfel de armură e de folos în orice împrejurare.

— Yunghil Oh?

Donald o luă de mână şi o conduse de lângă tejgheaua barului.

— Era un tip care lucra pe vremuri la KCIA, un om pe care încep să-mi doresc să-l fi cunoscut mai îndeaproape.

Lăsând în urmă un fuior subţire de fum aromat, Donald îşi însoţi soţia afară, pe largul şi aglomeratul bulevard Chonggyechonno. Luând-o spre nord, se îndreptară ţinându-se de mână spre impozantul Kyongbok Palace, aflat dincolo de vechea clădire a Capitoliului, construită în 1392 şi refăcută în 1867. Pe măsură ce se apropiau, în faţa lor se arăta, masivă, tribuna principală, rezervată oficialităţilor şi perspectiva unui ciudat amestec de plictiseală şi spectacol: celebrarea aniversării alegerii celui dintâi preşedinte al Coreei de Sud.