159.
Osborn plecă în oraș fără să fie conștient de asta, copleșit, cu mintea și sentimentele încețoșate laolaltă. Încerca să le separe. Să se gândească la ceea ce tocmai văzuse. Să se concentreze la scopul și la explicațiile celor dezvăluite de Salettl. Să se umple de furie la ceea ce făcuse lumii al Treilea Reich. Și la obrăznicia a ceea ce încercaseră să facă din nou! Voia să strige în gura mare despre ororile din lagărele de exterminare. Voia să vadă fețele indivizilor mârșavi din boxa de la Nuremberg și să suprapună peste ele chipurile lui Scholl, Dortmund și ale celorlalți pe care îi știa numai după nume. Voia să afle dacă infiltrarea secretă a Organizației în politica Franței dusese implicit la moartea lui François Christian.
Dintr-o suflare, se strădui să conștientizeze povara solitară pe care Salettl trebuise să o ducă atât de mulți ani și eroismul întunecat al propriei sale „soluții finale”. Iar în clipa imediat următoare se înfurie cumplit pe acesta pentru că nu dăduse niciun detaliu despre chirurgia atomică. Cum se obținuseră temperaturi de zero absolut sau chiar apropiate de acesta. Cum fusese realizată operația chirurgicală! Cum funcționa procesul de recuperare! Pentru medicină, pentru alinarea durerilor și a suferinței, această destăinuire ar fi fost de neprețuit.
La un moment dat înregistră vag faptul că se afla pe autostrada Santa Monica, îndreptându-se către casă. Era oră de vârf și se afla bară la bară în traficul intens. Dar nu avea nicio importanță, conducea pe pilot automat. Nu avea nicio idee despre cât timp trecuse de când părăsise sediul poliției. Putea să o ia spre nord sau spre sud, spre est, la fel de bine ca și spre vest. Nu ar fi avut nicio importanță. La un moment dat realiză ca ajunsese la capătul autostrăzii și că era pe șoseaua șerpuindă care se apropia de tunelul McClure. Apoi trecu prin acesta și ieși pe autostrada Pacific Coast. În fața lui, munții Santa Monica păreau să se înalțe direct din mare, iar oceanul însuși dispărea în unghiul făcut de soarele care apunea la orizont.
O afecțiune bruscă pentru McVey puse stăpânire pe el. McVey îi arătase caseta pentru că sperase că așa îi va nimici demonii îndoielii și îl va ajuta să-și liniștească sufletul. Îl ajutase să dea un sens real și o logică celor întâmplate, care până atunci fuseseră doar fragmente disparate. Fusese un gest de o mare bunătate și eleganță și își dori să îi poată spune acest lucru. Își dorea să găsească o modalitate de a-i mulțumi. Chiar de a-l iubi, dacă acest lucru era posibil. Așa cum un fiu își iubește tatăl, chiar dacă nu s-au înțeles în cea mai mare parte a vieții lor. Însă pe urmă gândurile i se pierdură în vârtejul emoțiilor care îl copleșiseră pe măsură ce urmărise caseta. Lucrul care îl făcea să își piardă controlul. Era lucrul pe care Salettl îl omisese în mesaj. Lucrul care îl forța să se confrunte cu ceva cu care nu dorea deloc să aibă de-a face. Era ceva ce McVey nu știa și nici nu va afla vreodată. Și nu vor afla nici Noble, sau Remmer, sau Vera, sau oricine altcineva, deoarece era ceva despre care Osborn nu ar fi putut să vorbească niciodată în mod rațional. Poate că Salettl omisese lucrul respectiv deoarece crezuse că avusese grijă de el, așa cum avusese grijă de toate celelalte.
Deodată, Osborn își dădu seama că traficul era blocat în fața lui și trebui să apese foarte tare pe frână pentru a evita coliziunea cu mașina din față. O mașină de poliție și două camioane de remorcare zburară pe lângă el pe banda din mijloc. Însemna că era un accident undeva în față. Traficul ar putea fi blocat ore în șir. Nu putea să stea acolo atâta timp, pentru că nu și-ar fi auzit decât propria minte și asta l-ar fi înnebunit. Trebuia să iasă de acolo. Să se miște și să rămână în mișcare.
Aruncă o privire în spate și văzu că banda din mijloc era liberă. Apăsă pe accelerație, trecu pe după mașina din față, făcu o întoarcere pe autostradă și porni în trombă înapoi pe unde venise. Puțin mai târziu viră brusc la dreapta și trase mașina într-o parcare de lângă plajă. Rămase acolo o vreme, uitându-se la ocean. Apoi coborî din mașină. Mai întâi scoase cârjele, apoi se sprijini de ele până ajunse să stea în picioare. Lăsă portiera deschisă și cheile în contact și porni pe nisipul de pe plajă. Cârjele se afundau în el și deplasarea deveni dificilă. Nu conta. Mișcarea era totul și continuă să meargă, străbătând plaja, îndreptându-se către valuri. Pantofii i se umplură de nisip, iar el și-i scoase din picioare și îi lăsă în urmă. Apoi picioarele atinseră nisipul tare, umed și simți apa. În câteva secunde intră în apă până la genunchi, aplecându-se înainte în cârje, valurile line udându-i pantalonii.
Îndrăzneala cea mai mare era și numai faptul că se putuseră gândi la așa ceva, darămite să o mai și facă. După treizeci de ani, misterul morții tatălui său fusese descoperit. Însă nu era o rezolvare pe care să și-o fi putut imagina sau bănui vreodată, nici chiar în cele mai întunecate închipuiri ale sale. Și dacă nu ar fi fost filmul lui Salettl, ar fi rămas ca o prelungire a experienței lui pe Jungfrau, pe care până atunci o considerase o iluzie, un vis halucinant, plin de ororile propriei sale imaginații. Însă acum, după ce văzuse ceea ce văzuse, nu mai rămânea nicio umbră de îndoială că ceea ce experimentase nu fusese un simplu vis. Fusese real. Și făcea să fie foarte limpede nu numai motivul pentru care murise tatăl său, dar și motivația călătoriei lui Von Holden la ghețar și la ascunzătoarea adânc îngropată în gheață.
Auzi undeva vocea lui Salettl: „Organizația noastră a crescut doi tineri… modificați genetic, de rasă pur ariană… printre cele mai bune specimene fizice în viață… la vârsta de douăzeci și patru de ani… unul dintre cei doi băieți va fi ales… pregătit pentru operația chirurgicală… Mesia noului Reich.”
— Hei, domnule, ești complet ud! îi strigă un băiețel de pe țărm. Însă Osborn nu auzi. Se afla pe Jungfrau, iar Von Holden cădea înspre el, strângând în continuare în brațe cutia pe care o adusese cu el de la Berlin. „Für Übermorgen! Pentru ziua de după mâine!” îl auzise pe Von Holden strigând, apoi cutia îi căzuse din strânsoare, iar Von Holden se prăbușise dincolo de margine, înghițit de întunericul înghețat, ca și cum i-ar fi fost ștearsă întreaga existență. Însă cutia aterizase aproape de locul în care Osborn zăcea în zăpadă, rostogolindu-se datorită propriei greutăți și inerții. Din cauza impactului, cutia se deschisese și conținutul îi ieșise afară. Și în clipa dinainte de a dispărea dincolo de margine, Osborn văzuse limpede ce era. Era lucrul pe care Salettl omisese să-l spună. Lucrul pe care Osborn nu îl putea spune nimănui, pentru că nimeni nu l-ar fi crezut. Era adevăratul motiv al lui Übermorgen. Esența întregii idei. Chiar miezul acesteia. Era capul secționat și congelat al lui Adolf Hitler.