20.

O trezi soneria telefonului. Pentru o clipă, nu-și dădu seama unde se află. O lumină neplăcută pătrundea prin ușile de sticlă întredeschise care dădeau spre curtea interioară. Dincolo de acestea, soarele de după-amiază renunțase să mai încerce să străpungă norii care se încăpățânau să rămână deasupra Senei, și se topise între ei. Pe jumătate adormită, Vera se ridică într-un cot și privi în jurul ei. Lenjeria de pat era împrăștiată peste tot. Ciorapii și chiloții îi zăceau pe podea, jumătate sub pat. Apoi mintea i se limpezi și își dădu seama că se afla în dormitorul din apartamentul ei și că suna telefonul. Acoperindu-se cu o bucată din cearșaf, ca și cum persoana care era la capătul celălalt al firului ar fi putut să o vadă, apucă receptorul.

— Oui?

— Vera Monneray?

Era o voce de bărbat. Una pe care n-o mai auzise niciodată.

— Oui… spuse ea din nou, nedumerită. Apoi la capătul celălalt se auzi un clic distinct și convorbirea se întrerupse. Închise telefonul, apoi se uită prin jur. Paul? strigă ea. Paul?

De data aceasta vocea ei exprimă îngrijorare. Nici acum nu se auzi vreun răspuns și își dădu seama că acesta plecase. Dându-se jos din pat, își văzu goliciunea reflectată în oglinda luată de la antichități de deasupra măsuței de toaletă. La dreapta ei se afla ușa deschisă de la baie. Prosoape folosite zăceau în chiuvetă și pe podea, lângă bideu. Perdeluța de la cadă căzuse și jumătate atârna peste aceasta. În capătul celălalt, unul dintre pantofi i se ițea ceremonios de pe capacul închis al toaletei. Pentru oricine ar fi intrat în apartament în acel moment ar fi fost mai mult decât evident că în aceste două camere și numai Dumnezeu știa unde în altă parte, se făcuse dragoste intens și îndelung. În viața ei nu mai experimentase nimic asemănător ultimelor ore. O durea tot trupul, și zonele care n-o dureau erau iritate și o usturau. Se simțea ca și cum s-ar fi contopit cu o fiară sălbatică, și făcând acest lucru ar fi eliberat o furie primară care se ridicase în ea clipă de clipă, un impuls după altul, transformându-se într-o ardere pantagruelică de poftă fizică și emoțională față de care nu exista scăpare sau eliberare, decât prin consumarea ei completă și absolută.

Întorcându-și privirile, își văzu din nou reflexia în oglindă și se apropie. Nu știa cu precizie ce anume văzuse, însă acum ceva era diferit. Silueta subțire, sânii micuți erau la fel. Părul, deși total în neorânduială, nu i se schimbase. Era altceva. Ceva o părăsise și apăruse altceva în loc.

Deodată, telefonul sună din nou. Se uită înspre el, deranjată de faptul că-i fuseseră întrerupte gândurile. Acesta continuă să sune, și în cele din urmă ridică receptorul.

— Oui… spuse ea distantă.

— O clipă, îi răspunse o voce.

El o suna.

— Vera! Bonjour! se auzi vocea lui François adresându-i-se la telefon.

Era în formă, strălucitor și sigur pe el.

Îi luă un timp până să-i răspundă. Și în clipa aceea ea își dădu seama că ceea ce o părăsise era copilul din ea, căci trecuse de o anumită graniță de la care nu mai era punct de întoarcere. Nu mai era deloc cea care fusese până atunci. Iar viața ei, cu bune și cu rele, nu va mai fi niciodată la fel ca până atunci.

— Bonjour, spuse ea în cele din urmă. Bonjour, François.

•

Paul Osborn părăsi apartamentul Verei la puțină vreme după ce trecuse de amiază și luă metroul înapoi la hotelul unde stătea. Pe la ora două, îmbrăcat cu un tricou cu mânecă lungă, blugi și adidași, conducea un Peugeot închiriat de culoare albastru închis pe Bulevardul Clichy. Urmărind cu atenție harta străzilor pe care o primise de la agenția de închiriere, o luă la dreapta din rue Martre pe autostrada care ducea prin nord-est de-a lungul Senei. În următoarele douăzeci de minute opri de trei ori și o luă pe niște străzi secundare. Însă niciuna nu arăta promițător.

Apoi, pe la ora două și jumătate, trecu pe lângă un drum împădurit care părea să ducă spre râu. Întoarse mașina, reveni, și o luă pe acest drum. După vreo patru sute de metri ajunse la o poiană retrasă privirilor, situată pe un deal chiar de-a lungul malului dinspre răsărit al râului. Din ce putea să vadă, poiana nu era decât un câmp ceva mai mare înconjurat de copaci, cu un drum de țară în jurul periferiei sale. Luând-o pe acesta, conduse până când drumul începu să se curbeze spre autostradă. Apoi zări ceea ce căuta: o pantă din pământ și pietriș care ducea spre apă. Opri mașina, coborî și se uită în spate. Autostrada principală se afla la mai bine de opt sute de metri distanță și era ascunsă privirilor de copaci și de arbuștii care crescuseră din abundență. Probabil că vara, această poiană era foarte utilizată, mai ales că avea acces și la râu, însă acum, la aproape ora trei după-amiaza, în această zi ploioasă de joi din luna octombrie, zona era complet pustie.

Osborn lăsă mașina și se duse pe jos până la capătul pantei, apoi coborî pe aceasta. În vale, printre copaci, râul abia se putea zări. Cerul întunecat și burnița îngrădeau zona, dându-i senzația că era cu totul singur. Panta era abruptă și brăzdată de șanțuri făcute de roțile vehiculelor care o utilizau ca loc de trecere către o platformă din vale, care servea, fără îndoială, drept loc de lansare a unor ambarcațiuni mai mici.

Pe măsură ce se apropia de capăt și panta se nivela, văzu un șir de stâlpi putreziți la marginea apei și presupuse că acest loc avusese cu ani în urmă un acces mai mare la apă. Când și din ce motiv, sau în ce ani, cine știe? Câte armate, de-a lungul câtor secole, trecuseră apa pe aici? Câți oameni trecuseră chiar prin locul prin care mergea el acum?

La o distanță de vreo patru metri de apă, pietrișul era înlocuit cu un nisip cenușiu, care se transforma brusc într-un nămol roșiatic în locul în care ajungea în contact cu apa. Aventurându-se până acolo, Osborn probă stabilitatea terenului. Nisipul ținea, însă în momentul în care ajunse la nămol, pantofii i se scufundară în el. Se trase înapoi și își curăță pantofii cât putu de bine, apoi privi din nou înspre apă. Chiar în fața lui, Sena curgea leneș, formând ușor niște valuri mărunte în apropiere de linia țărmului. Apoi, la mai puțin de treizeci de metri mai jos, o adunătură de pietre și de copaci îi întrerupeau brusc curgerea, răsucind abrupt cursul apei și trimițându-l înapoi spre curentul principal.

Osborn privi îndelung, pe deplin conștient de ceea ce făcea. Apoi, se decise să se întoarcă și traversă porțiunea de teren către un grup de copaci de la baza dealului care se ridica de la nivelul apei. Găsi o creangă mai mare de copac, o luă, se întoarse înapoi și o aruncă în apă. Pentru o clipă nu se întâmplă nimic, și creanga rămase nemișcată. Apoi, încet, curentul o împinse în față, și în câteva secunde aceasta fu trasă în jos către copaci, și apoi în mijloc, spre curentul principal al apei. Osborn se uită la ceas. Zece secunde trecuseră până când creanga se mișcase din loc și fusese prinsă de cursul principal. După încă douăzeci de secunde dispăruse din raza vizuală prin zona ridicăturii de pietre și de copaci. Cu totul, trecuseră în jur de treizeci de secunde din momentul în care aruncase creanga și până când o pierduse din vedere.

Întorcându-se din drum, traversă din nou terenul către pădurea de la capătul celălalt. Voia ceva mai greu, ceva care să aproximeze greutatea unui om. După câteva momente găsi trunchiul dezrădăcinat al unui copac uscat. Se chinui să-l apuce, apoi îl ridică și îl cără până la marginea apei, mai păși o dată în mâl și îi făcu vânt în râu. Pentru o clipă, acesta rămase nemișcat în apă, la fel ca și creanga de mai înainte, apoi curentul îl trase și îl împinse înainte de-a lungul malului. În clipa în care ajunse la îngrămădirea de pietre, își schimbă brusc direcția către curentul principal al apei. Se mai uită o dată la ceas. Trecuseră treizeci și două de secunde până când ajunsese în mijlocul râului și dispăruse apoi de la suprafață. Trunchiul de copac avea mai mult ca sigur în jur de douăzeci și cinci de kilograme. Kanarack avea probabil puțin peste optzeci de kilograme. Diferența de greutate dintre creangă și trunchiul de copac era mult mai mare decât cea dintre trunchi și greutatea lui Kanarack, și totuși ambele fuseseră luate de apă aproape în același interval de timp și purtate apoi către curentul principal.

Osborn își simți pulsul mărit și transpirația de la subsuoară în vreme ce începea să realizeze concretul situației. Va reuși, era sigur de asta! Mergând la început într-o parte și în alta, apoi întorcându-se, Osborn începu să alerge, grăbindu-se de-a lungul malului, dincolo de copacii unde terenul pătrundea cel mai mult spre mijlocul râului. Acolo, descoperi că apa curgea mai adânc și fără obstacole. Neavând nimic care să-i blocheze trecerea, Kanarack, neajutorat fizic sub efectul succinilcolinei, ar pluti la fel ca trunchiul de copac, luând viteză pe măsură ce se va apropia de linia curentului. În mai puțin de șaizeci de secunde după ce îi va arunca trupul de pe platformă, acesta va ajunge în mijlocul râului și va fi prins de curentul principal al Senei.

Acum trebuia să se asigure de acest lucru. Înaintând cu dificultate printr-o porțiune de iarbă înaltă, urmări țărmul râului printre arbuști și prin desiș încă vreo opt sute de metri sau mai mult. Cu cât înainta mai mult, terenul devenea din ce în ce mai abrupt, iar curentul devenea mai rapid între cele două maluri. Când ajunse în vârful unui deal, se opri. Râul continua neîntrerupt cât putea vedea cu ochii. Nu erau nici insulițe, nici bancuri de nisip, nici blocaje făcute de copaci răsturnați în apă. Nu era decât apa care se deplasa cu viteză, croindu-și drumul în pământul de țară. Mai mult, nu erau nici orașe, fabrici, case sau poduri. Nu era niciun loc, cel puțin din câte-și dădea el seama, de unde ar fi putut cineva să vadă ceva alunecând la vale odată cu apa. Mai ales dacă se întâmpla pe ploaie și pe întuneric.