81.

În vreme ce avionul Cessna intră în norii de deasupra orașului Meaux și dispăru din raza vizuală a celor de la sol, McVey le explică felul în care scăpaseră din accidentul feroviar, cum își petrecuseră noaptea în pădurea de lângă aeroport, apoi veniseră în interiorul terminalului chiar înainte de ora șapte și jumătate. Făcând-o pe turistul, își cumpărase șapca, tricoul și câteva articole de toaletă, apoi intrase în toaleta bărbaților, unde îl aștepta Osborn, și se schimbase de haine. Apoi McVey se bărbierise și își aruncase sacoul la gunoi, înlocuindu-l cu tricoul EuroDisney. Osborn își modificase înfățișarea pieptănându-și părul lins pe spate. Cu barba nerasă și cu hainele de pompier pe el, arăta ca un lucrător extenuat din echipa de salvare, care venise să aștepte pe cineva care sosea cu avionul. Nu aveau altceva de făcut decât să aștepte.

Noble clătină din cap și zâmbi:

— McVey, ești un tip uimitor! Uimitor!

— A, nu, spuse McVey clătinând din cap. Doar norocos.

— Același lucru.

Noble îl lăsă pe McVey să se relaxeze câteva minute, apoi scoase o copie a conversației înregistrate cu Benny Grossman. După două ore, când aterizară, McVey o citise deja de două ori, o digerase și o examinase pentru evaluare și comentarii.

Faptele pe care le aveau se prezentau astfel:

Tatăl lui Paul Osborn inventase și realizase un prototip de bisturiu capabil să rămână la fel de ascuțit chiar și la temperaturile cele mai puțin probabile, mai bine zis extrem de scăzute. Categoria: USTENSILE.

Următoarele fapte le fuseseră confirmate de Benny Grossman:

Alexander Thompson din Sheridan, Wyoming, realizase un program pe calculator care permitea unui computer să acționeze o mașinărie construită pentru a ține și a manevra un bisturiu în timpul microchirurgiei avansate. Categoria: SOFTWARE.

David Brady din Glendale, California, inventase și realizase un mecanism manevrat electronic cu raza de acțiune a încheieturii unei mâini, capabil să țină și să controleze un bisturiu în timpul unei operații chirurgicale. Categoria: USTENSILE.

Mary Rizzo York din New Jersey experimentase cu gaze care să poată coborî temperatura și să răcească mediul înconjurător până la cel puțin minus două sute șaizeci și nouă de grade Celsius. Categoria: CERCETARE ȘI DEZVOLTARE.

Toate acestea se întâmplaseră între anii 1962 și 1966. Fiecare om de știință lucrase singur. Pe măsură ce fiecare proiect fusese realizat, inventatorul sau omul de știință respectiv fusese ucis de Albert Merriman. După cum îi mărturisise Albert Merriman lui Paul Osborn, persoana care îl angajase și îl plătise pentru aceste crime fusese Erwin Scholl, un imigrant capitalist care până la vremea respectivă dobândise deja afacerile și mijloacele de a finanța, prin niște firme fantomă, aceste proiecte experimentale. Acesta era același Erwin Scholl care, conform FBI, era acum – și fusese așa zeci de ani la rând – prietenul intim și respectat al mai multor președinți ai Statelor Unite și care, prin urmare, era de neatins.

Și totuși, ceea ce aveau ei în congelatorul din subsolul de la morga din Londra erau șapte trupuri decapitate și un cap secționat de trup, dintre care la cinci se confirmase faptul că fuseseră congelate până aproape de temperatura zero absolut, cifră destul de apropiată de activitatea lui Mary Rizzo York pentru a fi de o semnificație considerabilă.

Cu ceva timp în urmă, McVey îl întrebase pe eminentul doctor micro-patolog Stephen Richman: „De ce ar congela cineva trupuri decapitate și capete la această temperatură, presupunând că s-ar putea obține într-un fel sau altul zero absolut?” Răspunsul prompt al lui Richman fusese: „Pentru a le uni.”

Oare Erwin Scholl finanțase cu treizeci de ani în urmă cercetarea în domeniul crio-chirurgiei cu intenția de a uni capetele congelate de trupurile congelate? Dacă da, ce era atât de secret încât ordonase ca toți cercetătorii săi să fie uciși? Obținerea patentului? Posibil. Însă din câte se știa – conform investigației realizate de Departamentul Special al Poliției Metropolitane prin toată Marea Britanie și al recentelor conversații telefonice ale lui Noble cu doctorul Edward L. Smith, președinte al Societății de Criogenie din America, și cu Akito Sato, președintele Institutului de Criogenie din Orientul Îndepărtat – nu fuseseră realizate experimente similare de chirurgie criogenică nicăieri în lume.

•

Acum, pe măsură ce apusul se așternea învăluitor peste Londra, Noble, McVey și Osborn se așezară să discute în biroul de la Scotland Yard al lui Noble. McVey își scosese șapca de baseball cu Mickey Mouse, însă încă mai era îmbrăcat cu tricoul EuroDisney, iar Osborn îi cedase lui Noble haina pompierului francez, în schimbul unei jachete de lână purtate, de culoare bleumarin, cu emblema aurie a Poliției Metropolitane brodată deasupra buzunarului stâng.

O căutare în baza de date RDI International din Londra nu găsise niciun patent în toată lumea care să fi fost obținut în domeniul ustensilelor sau software proiectate pentru genul de micro-chirurgie avansată de care discutaseră. Fusese solicitată o revizuire în combinația Moody’s/Dun & Bradstreet a istoricului companiilor care angajaseră victimele lui Albert Merriman prin Biroul de Fraude Grave, însă aceasta nu fusese terminată încă.

Se auzi o bătaie ușoară în ușă și intră secretara lui Noble, Elizabeth Welles, care avea patruzeci și trei de ani, un metru optzeci și trei, și care nu se măritase niciodată. Ținea în mâini o tavă pe care se aflau cești și lingurițe, un recipient micuț cu lapte, o farfurioară de argint pe care se aflau cuburi de zahăr, un vas de cafea și unul de ceai.

— Mulțumesc, Elizabeth, îi spuse Noble.

— Nu aveți pentru ce, domnule comandant, răspunse ea, pe urmă se îndreptă de spate pe toată lungimea ei, îi aruncă o privire lungă lui Osborn și ieși.

— Te consideră un tip foarte arătos, doctore Osborn. Ea este și o persoană cu o mare doză de sexualitate. Ceai sau cafea?

— Ceai, vă rog, spuse Osborn zâmbind.

McVey privea pe fereastră, urmărind absent cum un individ mărunțel plimba pe stradă doi câini mari, prea puțin atent la nota scurtă de amuzament din spatele său.

— Cafea, McVey? îl auzi pe Noble întrebându-l.

Se întoarse brusc și veni spre ei. Avea o privire tăioasă și mergea nervos.

— S-a întâmplat de mai multe ori de-a lungul anilor când la un moment dat, în timpul unei investigații, m-am simțit ca un blestemat de idiot din cauză că-mi venea deodată în minte ceva ce ar fi trebuit să observ de la bun început. Însă îți spun, Ian, de data asta ne-a scăpat la toți: mie, dumitale, doctorului Michaels, chiar și doctorului Richman.

— Despre ce anume vorbești? întrebă Noble, iar mâna în care ținea un cub de zahăr îi încremeni în aer chiar înainte de a-l pune în ceașca de ceai.

— Despre viață, la naiba! exclamă McVey și îl privi pe Osborn ca să-l includă și pe el în conversație, apoi se sprijini de birou în fața lui Noble. Nu crezi că dacă cineva a lucrat în toți acești ani pentru a perfecționa o modalitate de a uni un cap secționat de trup de un alt trup, scopul final al acestui lucru nu ar fi doar actul în sine, ci de a aduce la viață rezultatul respectiv? Pentru a face această creatură, acest Frankenstein, să trăiască și să respire!

— Da, dar de ce? spuse Noble, lăsând cubul de zahăr să-i cadă în ceașcă.

— Habar n-am. Însă altfel de ce ar face-o? întrebă McVey, apoi se întoarse către Osborn. Imaginează-ți întregul proces din punct de vedere medical. Cum ar avea loc?

— Simplu. În teorie, oricum, spuse Osborn și se sprijini cu spatele de spătarul scaunului din piele roșie. Se readuce produsul congelat la temperatura normală, adică de la aproape minus două sute nouăzeci și trei de grade, până la plus treizeci și șapte de grade. Pentru a realiza această operație, sângele ar trebui extras. Pe măsură de corpul se topește, sângele trebuie reintrodus. Dificultatea ar fi ca acest corp să se topească în mod uniform.

— Dar acest lucru s-ar putea face? întrebă Noble.

— Eu aș spune că dacă au fost capabili să găsească o modalitate să realizeze prima chestiune, cea de a doua în mod sigur e rezolvată deja.

Imediat se auzi sunetul emis de un fax de pe măsuța antică din spatele biroului lui Noble. Se aprinse un bec și o clipă mai târziu acesta începu să listeze ceva. Era raportul Moody’s/Dun & Bradstreet pe care-l solicitaseră de la Biroul de Fraude Grave. McVey și Osborn se apropiară de Noble pentru a citi informațiile pe măsură ce apăreau:

Microtab, Waltham, Massachusetts. Lichidată în iulie 1966. Deținută de Wentworth Products, Ltd., Ontario, Canada. Consiliul de administrație: Earl Samules, Evan Hart, John Harris. Toți din Boston, Massachusetts. Toți decedați în 1966.

Wentworth Products, Ltd., Ontario, Canada. Lichidată în august 1966. Companie privată. Deținută de James Tallmadge din Windsor, Ontario. Tallmadge a murit în 1967.

Alama Steel, Ltd. Din Pittsburgh, Pennsylvania. Lichidată în 1966. Filială a companiei Wentworth Products, Ltd., Ontario, Canada. Consiliul de administrație: Earl Samules, Evan Hart, John Harris.

T.L.T. International, filială deținută în totalitate de Omega Shipping Lines, 17 Hanover Square, Mayfair, Londra, Regatul Unit. Acționarul majoritar: Harald Erwin Scholl, 17 Hanover Square, Mayfair, Londra, Regatul Unit.

— Asta era! strigă Noble triumfător când văzu numele lui Scholl tipărit pe foaia de hârtie, în vreme ce faxul continua.

T.L.T. International lichidat în 1967.

Omega Shipping Lines cumpărată de Goltz Development Group, S.A., Düsseldorf, Germania, 1966. Goltz Development Group – GDG – parteneriat. Partenerii generali: Harald Erwin Scholl, 17 Hanover Square, Londra, Regatul Unit, Gustav Dortmund, Friedrichstadt, Düsseldorf, Germania. Președinte, din 1978, Konrad Peiper, 52 Reichsstrasse, Charlottenburg, Berlin, Germania. (N.b. GDG a achiziționat Lewsen International, Bayswater Road, Londra, Regatul Unit, o companie care controlează alte companii mai mici, în 1981.)

SFÂRȘITUL TRANSMISIEI.

Noble se răsuci în scaun și își ridică privirile către McVey.

— Ei bine, scumpul nostru domn Scholl s-ar putea să nu fie chiar așa de neatins cum consideră FBI-ul vostru. Știi cine este Gustav Dortmund…

— Președintele Băncii Centrale a Germaniei, spuse McVey.

— Exact. Iar Lewsen International a fost un important furnizor de oțel, componente ale armelor și supraveghetori în construcții, în Irak, în perioada anilor optzeci. Pun pariu că domnii Scholl, Dortmund și Peiper au devenit foarte bogați în acea perioadă, asta dacă nu erau deja.

— Îmi dați voie? întrebă Osborn și se apropie cu un exemplar din revista People pe care o luase dintre mai multe care se aflau pe marginea biroului lui Noble.

McVey îl privi înmărmurit cum acesta dădu deoparte ceașca de ceai a lui Noble și deschise revista la o reclamă pe două pagini, așezând-o în fața lui pe birou. Era o reclamă provocatoare la cea mai recentă înregistrare muzicală a unei vedete rock feminine foarte cunoscute. Aceasta era toată udă și purta o rochie mulată și transparentă și stătea călare pe o balenă ucigașă în vreme ce aceasta ieșea teatral din apă. Noble și McVey îl priviră pe Osborn fără expresie.

— Nu știți, nu-i așa? zâmbi Osborn.

— Ce să știm? întrebă McVey.

— Konrad Peiper al vostru, spuse Osborn.

— Ce-i cu el? întrebă McVey, care nu avea nici cea mai vagă idee unde voia Osborn să ajungă.

— Soția lui este Margarete Peiper, una dintre cele mai puternice femei din lumea spectacolelor. Conduce o agenție gigantică de talente și ea este managerul și producătorul acestei tinere călare pe balenă și, probabil, la încă vreo alte douăsprezece dintre cele mai mari vedete tinere din rock și video. Și – aici făcu o pauză – ea face toate aceste lucruri din biroul ei de la ultimul etaj al vilei din secolul al șaptesprezecelea restaurate pe care o deține în Berlin.

— De unde Dumnezeu știi aceste lucruri? întrebă Noble uimit.

Osborn luă revista, o închise și o puse la loc pe marginea biroului lui Noble.

— Domnule comandant, sunt un chirurg ortoped în Los Angeles. Probabil jumătate dintre pacienții mei sunt puști sub douăzeci de ani care au suferit traumatisme în domeniul sportului. Nu țin degeaba în sala de așteptare toate revistele acelea la modă.

— Și le și citești?

— Cred și eu, spuse Osborn zâmbind.