7.

În ziua imediat următoare înmormântării tatălui său, Paul Osborn și mama lui se mutaseră din casa lor și se duseseră să stea împreună cu sora acesteia într-o căsuță cu două etaje din Cape Cod.

Mama lui se numea Becky. Presupunea că era numele de alint de la Elizabeth sau de la Rebecca, dar nu întrebase niciodată și nici nu auzise ca aceasta să fi fost strigată altfel decât Becky. Se căsătorise cu tatăl lui Paul când avea doar douăzeci de ani și încă nu absolvise școala sanitară.

George David Osborn fusese un bărbat frumos, dar liniștit și introvertit. Venise de la Chicago la Boston să urmeze M.I.T.{3} și imediat după absolvire se dusese să lucreze pentru Raytheon, apoi, mai târziu, pentru Microtab, o mică firmă de design ingineresc de la centrul de tehnologie superioară de pe Route 128. Tot ce știa Paul despre activitatea tatălui său era că acesta proiecta instrumente chirurgicale. Fusese prea mic ca să-și mai aducă aminte și altceva.

Lucrul de care-și amintea, totuși, din ceața care se așternuse peste evenimentul înmormântării, era faptul că împachetaseră totul și se mutaseră din casa lor mare undeva la periferia Bostonului, într-o casă mult mai mică din Cape Cod. Și că aproape imediat după aceea, mama lui se apucase de băut.

Își aminti de serile în care ea pregătea cina pentru amândoi, apoi își lăsa porția ei să se răcească, și în loc să mănânce, se apuca să bea cocteil după cocteil, până când nu mai era în stare nici să mai vorbească, și apoi adormea. Își aminti de teama lui pe măsură ce creștea cantitatea de alcool, și cum încerca s-o facă să mănânce ceva, însă ea refuza și se enerva foarte tare. La început se enerva pe lucruri mărunte, însă după un timp nervii ei aveau mereu legătură cu el. El era vinovat că nu făcuse ceva, orice, care l-ar fi putut salva pe tatăl său. Și dacă tatăl său ar fi fost în viață, ei ar fi locuit încă în casa aceea frumoasă de lângă Boston, în loc să fi stat împreună cu sora ei în maghernița din Cape Cod.

Apoi, mânia ei se canaliza întotdeauna spre ucigaș și viața pe care o trăia din cauza acestuia. Apoi spre polițiști, care erau niște incapabili și niște incompetenți, și în cele din urmă spre ea însăși, căci pe ea se disprețuia cel mai tare dintre toți, pentru că nu era mama care ar fi trebuit să fie, pentru că nu era pregătită și nu avea tot ce era necesar pentru a se putea confrunta cu urmările unei asemenea tragedii.

La cei patruzeci de ani ai săi, mătușa lui, Dorothy, era cu opt ani mai mare decât sora ei. Necăsătorită și supraponderală, era o femeie simplă, plăcută, care se ducea în fiecare duminică la biserică și care se implica în proiectele comunității. Când îi adusese acasă la ea pe Paul și pe sora ei, făcuse tot ce putuse ca s-o încurajeze pe Becky să-și ia din nou viața în mâini, să meargă la biserică, să se reîntoarcă la școala sanitară, ca într-o zi să aibă o carieră în acest domeniu de care să fie mândră.

— Dorothy este funcționară și lucrează în clădirea administrativă a regiunii, bombănea maică-sa când ajungea pe la jumătatea celui de-al treilea cocteil Canadian Club cu bere de ghimbir. Ce știe ea despre oroarea de a crește un copil fără tată? Cum ar putea ea să înțeleagă faptul că mama unui băiat de zece ani trebuie să fie prezentă în fiecare zi când acesta vine de la școală? Cine îl va ajuta la teme? Cine îi va pregăti cina? Cine va avea grijă ca el să nu intre într-o gașcă dubioasă?

Dorothy nu înțelegea acest lucru. Ea nu avea cum să înțeleagă. Și îi dădea înainte, bodogănind întruna despre biserică, despre carieră și despre o viață normală. Becky se jura că oricând putea să se mute de acolo. Mai aveau destui bani din asigurarea de viață ca să-și permită să trăiască singuri, chiar dacă mai strânși la pungă, până când Paul avea să termine liceul.

Ceea ce Becky nu reușea să înțeleagă era că Dorothy nu se referea neapărat la biserică, la carieră sau la un alt fel de viață față de cea pe care o ducea. Ea se referea la obiceiul ei de a bea. Dorothy dorea să se lase de băut. Numai că Becky nu avea nici cea mai mică intenție de a face acest lucru.

După încă opt luni și trei zile, Becky Osborn intrase cu mașina în Portul Barnstable și rămăsese acolo până se înecase. Tocmai împlinise treizeci și trei de ani. Înmormântarea avusese loc la Prima Biserică Prezbiteriană din Yarmouth, pe 15 decembrie 1966. Ziua fusese mohorâtă, cu un început de ninsoare. La înmormântare participaseră douăzeci și opt de persoane, cu tot cu Paul și cu Dorothy. Majoritatea fuseseră prieteni de-ai lui Dorothy.

Pe 4 ianuarie 1967, când împlinise unsprezece ani, mătușa Dorothy devenise tutorele legal al lui Paul. Pe 12 ianuarie în același an intrase la Hartwick, o școală particulară de băieți din Trenton, New Jersey, cu fonduri publice. Acolo își dusese viața timp de zece luni pe an în următorii șapte ani.