45.

În comparație cu primirea zgomotoasă de pe aeroportul Kloten, cina dată în onoarea lui Elton Lybarger fu liniștită și intimă, iar invitații ocupară patru mese mari din jurul ringului de dans. Mai mult decât faptul că pătrunsese într-o lume cu totul nouă, Joanna descoperi și faptul că decorurile erau extraordinare, chiar incredibile. În sala particulară de dans a unui vaporaș care explora pe îndelete țărmurile de la Zürichsee, deasupra căruia se afla lacul alpin Zürich de mare profunzime, ea se simți ca și cum ar fi devenit personajul dintr-o piesă uimitor de elegantă de la începutul secolului.

Așezată alături de Pascal Von Holden, chipeș și plin de strălucire în smochingul lui de un albastru închis și cu cămașa albă apretată, cu papion, Joanna se afla la o masă de șase persoane. Și, deși zâmbea și făcea conversație politicoasă cu ceilalți invitați, fiind cât de atentă putea la fiecare, îi era totuși imposibil să-și ia privirile de la peisajul de țară pe lângă care treceau. Era chiar înainte de apusul soarelui și, spre răsărit, deasupra unui sat pitoresc cu vile răzlețite, construite chiar la marginea apei, niște dealuri înalte, împădurite se ridicau drepte, pentru a se topi apoi în măreția Alpilor, iar soarele moale strălucea pe zăpada celor mai înalte vârfuri, transformând-o în aur topit.

— Sentimental, nu-i așa? o întrebă Von Holden, privind-o zâmbind.

— Sentimental? Da, cred că termenul e potrivit. Eu aș fi spus doar frumos, spuse Joanna, ai cărei ochi susținură pentru o clipă privirea lui Von Holden, apoi se îndreptară din nou către ceilalți.

Alături de ea se afla un cuplu tânăr, foarte plăcut și, în mod evident, foarte înstărit, din Berlin, Konrad și Margarete Peiper. Konrad Peiper, din ce putu ea să-și dea seama, era președintele unei mari companii de comerț din Germania, iar Margarete, soția lui, se ocupa cu ceva legat de spectacole. Joanna nu era prea sigură despre ce era vorba cu exactitate și era dificil s-o întrebe, deoarece în cea mai mare parte a timpului aceasta se retrăgea de la masă și vorbea la un telefon mobil.

În fața ei se aflau Helmuth și Bertha Salettl, frate și soră. Amândoi erau trecuți de șaptezeci de ani, după evaluarea Joannei, și tocmai sosiseră cu avionul în după-amiaza aceea de acasă de la ei, din Austria. Doctorul Helmuth Salettl era medicul personal al lui Elton Lybarger, iar Joanna se mai întâlnise cu el de patru ori în cele șase ocazii în care acesta îl vizitase pe Lybarger la Rancho de Piñon din New Mexico. Medicul, ca și sora lui, era sobru și auster, vorbind foarte puțin și punând doar câteva întrebări la obiect privitoare la starea generală de sănătate și la regimul lui Lybarger. Adevărul era că, deși se ocupa zilnic cu oamenii bogați și faimoși care veneau la Rancho de Piñon pentru a se vindeca în secret de orice suferință pe care o aveau, de la droguri, la dependența de alcool sau la operații estetice, ea nu mai întâlnise niciodată pe cineva ca Salettl. Prezența lui și aroganța lui fermă o înspăimântau. Descoperise, însă, că dacă îi răspundea la întrebări și se comporta profesional, totul urma să fie în ordine, deoarece el nu stătea niciodată acolo mai mult de douăzeci și patru de ore.

La două mese distanță, Elton Lybarger stătea de vorbă cu femeia dolofană care-l umpluse de sărutări și care-l numise „unchiule” la aeroport. Temerile lui de mai devreme în legătură cu familia lui păreau să se fi disipat și acum părea relaxat și în largul lui, zâmbind și primind urările de bine ale celorlalți, care, în decursul serii, se opriseră în dreptul lui și-l luaseră de mână și îi spuseseră câteva cuvinte personale de încurajare.

Alături de Lybarger stătea o femeie solidă și lipsită de farmec care se apropia de patruzeci de ani, despre care Joanna află că era Gertrude Biermann, o activistă la Greens, o mișcare radicală pentru protecția mediului, căreia îi făcea mare plăcere să întrerupă conversațiile lui Lybarger cu ceilalți, pentru a începe ea să vorbească. Pe măsură ce seara trecea, Joanna își dori ca aceasta să nu mai fie atât de insistentă, și chiar îi trecu prin minte să se ducă la ea și să-i menționeze acest lucru, deoarece observase că domnul Lybarger începuse să obosească. De ce ar fi avut el ca prietenă o femeie demodată, cu activitate politică, era ceva ce-i stârnise interesul Joannei. Faptul respectiv părea atât de nepotrivit cu stilul lui Lybarger și al celorlalți de acolo, care reprezentau o formă sau alta de afaceri la nivel înalt!

Acaparând toată atenția asupra ei la cea de a treia masă, Uta Baur, despre care se spusese că e „cea mai germană dintre toți designerii de modă germani”, care, după ce fusese atât de apreciată la târgurile din München și Düsseldorf la începutul anilor șaptezeci, acum era o instituție internațională la Paris, Milano și New York. Slabă ca un țâr și îmbrăcată toată în negru, nu era machiată aproape deloc, iar părul, tuns foarte scurt, aproape de pielea capului, era vopsit într-un blond foarte deschis la rădăcină. Dacă nu ar fi avut gesturile acelea animate și sclipirea din ochi în vreme ce discuta cu cei de la masa ei, Joanna ar fi luat-o drept o versiune a morții cu coasa. Avea șaptezeci și patru de ani, după cum știa toată lumea de pe acolo și cum află și Joanna ceva mai târziu.

Mai în spate, lângă ușa de la intrare, se aflau doi bărbați îmbrăcați în smoching, cei care mai devreme fuseseră îmbrăcați în uniforma de șoferi la aeroport. Erau subțiri, aveau părul tuns scurt și păreau să supravegheze în permanență sala. Joanna era sigură că erau un fel de bodyguarzi și se pregătea să-l întrebe pe Von Holden despre ei, când un ospătar îmbrăcat în pantalonii scurți specifici zonei o întrebă dacă poate să strângă resturile de la cină. Joanna încuviință recunoscătoare din cap. Felul principal fusese Berner Platte, adică varză călită garnisită din belșug cu cotlete de porc, slănină fiartă și carne de vită, cârnați, limbă și șuncă. La un metru șaizeci și doi cât avea ea înălțimea, și cu nouă kilograme peste greutatea ei normală, Joanna își respecta cu strictețe dieta. Mai ales în ultima vreme, de când începuse să remarce faptul că majoritatea prietenilor ei bicicliști erau slabi și costumele din spandex li se mulau frumos pe corp, pe talie, la umeri și pe fund. În secret, și lucru mărturisit doar singurului ei prieten adevărat, Saint Bernardul Henry, Joanna începuse să se uite la prohaburi. Prohaburile bărbătești ale bicicliștilor.

Joanna fusese copilul unic al unor părinți pioși și simpli dintr-un orășel din vestul Texasului. Mama ei fusese bibliotecară și o născuse pe Joanna la aproape patruzeci și doi de ani. Tatăl ei, un poștaș, avusese atunci cincizeci de ani. Amândoi consideraseră, în felul în care numai astfel de părinți pot considera, că unicul lor copil va crește și va ajunge exact ca ei, adică va munci din greu, va fi recunoscătoare pentru ceea ce avea, nu va fi ieșită din comun. Iar pentru o perioadă, Joanna chiar făcuse aceste lucruri, ca cercetașă sau ca membră în corul bisericii, ca o elevă obișnuită la școală, și, la îndemnul celei mai bune prietene a ei, se înscrisese la o școală sanitară după ce absolvise cele douăsprezece clase. Și totuși, deși părea simplă și îndatoritoare, și, deși ea însăși se considera astfel, în interior Joanna avea un spirit rebel și era chiar imprevizibilă.

Prima dată când făcuse sex avea optsprezece ani și o făcuse cu ajutorul de pastor de la biserică. Oripilată imediat după aceea și convinsă că rămăsese însărcinată, luase un avion până la Colorado, spunând la toată lumea, prieteni, părinți și chiar ajutorului de pastor, că fusese primită la o școală sanitară afiliată Universității din Denver. Ambele chestiuni fuseseră eronate, nici nu fusese primită la școala sanitară și nu rămăsese nici însărcinată. Rămăsese, însă, în Colorado, muncise din greu și devenise fizioterapeut autorizat. Când tatăl său se îmbolnăvise, se mutase înapoi în Texas să o ajute pe mama ei să-l îngrijească. Și când îi muriseră ambii părinți, la câteva săptămâni unul de celălalt, își făcuse imediat bagajele și plecase la New Mexico.

Sâmbătă, pe 1 octombrie, cu o săptămână înainte de cina oferită în onoarea reîntoarcerii acasă a lui Elton Lybarger, Joanna împlinise treizeci și doi de ani. Nu mai făcuse dragoste cu nimeni din noaptea aceea de când fusese cu ajutorul de pastor din vestul Texasului.

Deodată apărură doi ospătari însoțiți de aplauze, care traversară încăperea, ducând un tort mare plin cu lumânări, pe care-l așezară în fața lui Elton Lybarger. În acel moment, Pascal Von Holden își puse mâna pe brațul Joannei.

— Poți să mai rămâi? o întrebă el.

Ea își întoarse privirile dinspre masa lui Lybarger și îl privi.

— Ce vrei să spui?

Von Holden zâmbi, iar ridurile de pe fața lui arsă de soare se albiră.

— Vreau să spun, poți să rămâi aici, în Elveția, să-ți continui activitatea cu domnul Lybarger?

Joanna își trecu mâna cu nervozitate prin părul proaspăt spălat.

— Eu, să rămân aici?

Von Holden încuviință din cap.

— Pentru cât timp?

— O săptămână, poate două. Până când domnul Lybarger se va simți confortabil din punct de vedere fizic la el acasă.

Joanna rămase complet interzisă. Toată seara se uitase la ceas, întrebându-se când va ajunge în camera ei ca să împacheteze toate cadourile și mărunțișurile pe care Von Holden o ajutase să le cumpere pentru prietenii ei, în turul lor prin Zürich din după-amiaza respectivă. Se întrebase când se va băga în pat și la ce oră va trebui să se trezească pentru a ajunge la aeroport, la avionul care urma s-o ducă acasă în ziua următoare.

— C-câinele meu, se bâlbâi ea.

Nici prin cap nu-i trecuse că s-ar putea să mai rămână în Elveția. Ideea de a petrece oricât timp în afara cuibului pe care și-l construise era cu totul copleșitoare.

— Cineva va avea grijă de câinele tău cât timp vei fi plecată, bineînțeles, îi spuse zâmbind Von Holden. Și cât timp te vei afla aici, vei avea propriul apartament pe proprietatea domnului Lybarger.

Joanna nu știa ce să creadă, ce să răspundă sau cum să reacționeze. Se auziră aplauze de la masa lui Lybarger când acesta suflă în lumânări și, din nou, apărând pe neobservate, orchestra începu să cânte „For He’s a Jolly Good Fellow”.

Odată cu cafeaua și cu băuturile de la sfârșitul cinei se serviră și pătrate de ciocolată elvețiană. Doamna durdulie îl ajută pe Lybarger să împartă tortul, iar ospătarii duseră feliile la fiecare masă.

Joanna își bău cafeaua și luă o înghițitură din coniacul care era foarte bun. Alcoolul o încălzi și se simți relaxată.

— Va fi stingher și nesigur pe el fără tine, Joanna. Vei rămâne, nu-i așa?

Zâmbetul lui Von Holden era plin de bunătate și de sinceritate. În plus, felul în care îi ceruse să mai rămână făcuse să pară că el, și nu Lybarger, era cel care o încuraja. Mai luă o gură de coniac și simți cum roșește.

— Da, bine, se auzi spunând. Dacă este atât de important pentru domnul Lybarger, o să mai rămân, firește.

Mai în spate, orchestra începu să cânte un vals vienez și tânărul cuplu german se ridică de la masă ca să danseze. Privind împrejur, Joanna mai văzu și pe alții cum se ridică să danseze.

— Joanna?

Se întoarse și-l văzu pe Von Holden în picioare lângă scaunul ei.

— Îmi permiți? o întrebă el.

Un zâmbet larg îi înflori Joannei pe față fără voie.

— Sigur că da, de ce nu? spuse ea.

Se ridică, și Von Holden îi trase scaunul în spate.

O clipă mai târziu o conduse pe lângă Elton Lybarger spre ringul de dans, printre ceilalți. Și, pe ritmurile străine interpretate de orchestră, el o luă în brațe și începură să danseze.