129.
Baerbel Bracher stătea de vorbă cu polițiștii de la Omucideri de la Polizeipräsidmm, sediul central al poliției din Berlin, în timp ce cățelușul ei trăgea de lesă. Baerbel Bracher avea optzeci și șapte de ani, și era ora 24:35. Cățelușul ei, Heinz, avea șaisprezece ani și avea probleme cu vezica. Ieșea cu el afară de patru ori pe noapte. Uneori chiar de cinci sau de mai multe ori, dacă avea o noapte proastă. Așa cum fusese și în noaptea asta: ieșise pentru cea de-a șasea oară, și atunci văzuse mașinile de poliție și apoi pe polițiștii și adolescenții care se adunaseră în jurul taxiului parcat pe stradă.
— Da, l-am văzut. Era tânăr și frumos și era îmbrăcat într-un smoching, spuse ea și tăcu în momentul în care sosi o dubă, din care coborâră medicul legist și asistenții lui îmbrăcați în halate albe, și se apropiară de taxi. La momentul respectiv mi s-a părut ciudat că un bărbat bine făcut, îmbrăcat în smoching, coboară dintr-un taxi, aruncă cheile înăuntru și apoi pleacă pe jos.
Se uită la ei cum aduseră o targă pe rotile și un sac pentru cadavre, apoi cum deschiseră portbagajul și scoaseră din interior trupul neînsuflețit al tinerei șoferițe de taxi, îl introduseră în sac, pe care apoi îl închiseră cu fermoar până deasupra capului.
— Oricum, continuă ea, ce mă privește pe mine asta, nu-i așa? Avea și o cutie mare, albă, pe care o ținea pe umăr. Și chestia asta mi s-a părut ciudată, ca un tânăr în smoching să care o cutie atât de ciudată. Însă în zilele astea orice se poate întâmpla. Nu mă mai miră absolut nimic. Nu îmi mai dau cu părerea.
Smochingul fu elementul pe care îl asocie cu festivitatea de la Charlottenburg, și pe la ora unu dimineața, Baerbel Bracher se afla la sediul poliției și examina fotografiile. Din cauza legăturii cu Charlottenburg, BKA fu anunțată imediat. În clipa imediat următoare, Bad Godesberg îl contactă pe Remmer.
— Puneți printre celelalte fotografii și pe cea cu șeful securității lui Scholl, care a fost făcută de pe caseta video cu filmarea de lângă clădirea din Hauptstrasse, spuse el din rezerva lui de la spital. Nu-i atrageți atenția asupra ei. Puneți-o doar printre celelalte.
După douăzeci de minute, Bad Godesberg sună din nou cu un răspuns afirmativ. Asta însemna că un membru al „Organizației”, după cum îi spusese doctorul Salettl, scăpase din incendiul de la Charlottenburg și era în libertate. Imediat se transmise un anunț către toate secțiile, iar Remmer solicită un mandat de arestare internațional pentru un suspect de crimă cunoscut sub numele de Pascal Von Holden, un cetățean argentinian cu pașaport elvețian.
În mai puțin de o oră, un judecător de la Bad Godesberg emise mandatul. Câteva clipe mai târziu, fotografia lui Von Holden fu transmisă electronic către toate agențiile de poliție din Europa, Marea Britanie și America de nord și de Sud. Circulara avea cod „Roșu”, adică arestare și reținere, cu mențiunea: trebuie considerat înarmat și extrem de periculos.
•
— Cum te simți? îl întrebă Remmer pe Osborn.
Era trecut de ora două noaptea când acesta intră în rezerva lui.
— Mă simt bine, spuse Osborn.
Ațipise, însă se trezise imediat în momentul în care intrase Remmer.
— Cum e cu încheietura mâinii?
— Ghips temporar, spuse Remmer, ridicându-și brațul stâng.
— McVey cum e?
— Doarme.
Remmer se apropie, iar Osborn îi zări intensitatea din priviri.
— Ați găsit-o pe asistenta lui Lybarger!
— Nu.
— Atunci ce s-a întâmplat?
— Soldatul Spetsnaz de care zicea Noble, același individ cu care te-ai întâlnit în Tiergarten, a scăpat de la incendiu.
Osborn tresări. Mai apăruse o șansă!
— Von Holden? întrebă el.
— Un bărbat care corespunde cu descrierea lui a fost văzut în timp ce urca în trenul de la ora 22:48 către Frankfurt. Nu suntem siguri că este vorba despre el, însă mă duc acolo oricum. E prea mare ceața ca să plec cu avionul. Nu este niciun tren. Așa că mă duc cu mașina.
— Merg și eu cu tine!
Remmer zâmbi cu înțeles.
— Știu.
Zece minute mai târziu, un Mercedes de culoare gri închis plecă din Berlin pe autostradă. Mașina era un model de poliție cu motor de șase litri, V-8. Viteza maximă a acesteia era secretă, însă se spunea că putea ajunge și la trei sute douăzeci de kilometri pe oră la drum întins.
— Trebuie să știu dacă ai rău de mașină de obicei, spuse Remmer și se uită la Osborn în așteptarea răspunsului.
— De ce mă întrebi?
— Trenul de Berlin sosește la ora șapte și patru minute. Acum este trecut de ora două. Cineva care conduce cu viteză pe autostradă poate parcurge distanța de la Berlin la Frankfurt în cinci ore și jumătate. Eu conduc cu viteză. Și mai sunt și polițist.
— Care este recordul?
— Nu există niciun record.
— Atunci fă unul! îi spuse Osborn zâmbind.