82.

Din cauza vizibilității din ce în ce mai reduse, Clarkson își modificase planul de zbor și aterizase lângă Ramsgate, pe Canalul Englez, la aproximativ o sută șaizeci de kilometri sud-est de destinația sa inițială. Manevra sa întâmplătoare îl dăduse peste cap pe Von Holden.

La o oră după ce avionul Cessna ST95 decolase din Meaux, un îngrijitor de la aeroport găsise sacoul lui McVey aruncat la gunoi în toaleta bărbaților. În câteva minute, sectorul din Paris fusese alertat, iar după douăzeci de minute sosise Von Holden și solicitase de la biroul de obiecte pierdute sacoul unchiului său. În mod inteligent, McVey rupsese eticheta înainte de a arunca sacoul, însă nu-și dăduse seama că pistolul său de calibrul 38 rosese căptușeala acestuia în locul în care se atingea constant de el, suficient încât să nu treacă neobservat, iar Von Holden știa din experiență că singurul lucru care rodea un sacou în locul respectiv era mânerul unui pistol.

Von Holden se retrăsese în hotelul său din Meaux, în vreme ce sectorul din Paris scana planurile de zbor ale avioanelor care decolaseră din Meaux între răsăritul soarelui și ora la care fusese găsit sacoul. Pe la 9:30 aflase că un avion Cessna cu șase locuri, cu numărul ST95, venise acolo din Bishop’s Stortford, Anglia, în dimineața respectivă, și aterizase la ora 8:01, apoi decolase către aceeași destinație după douăzeci de minute, la ora 8:27. Nu era o garanție, însă era suficient pentru a alerta sectorul din Londra. Pe la ora trei, agenții localizaseră avionul Cessna ST95 pe aeroportul din Ramsgate, iar biroul sectorului din Londra stabilise că aparținea unei mici companii agricole englezești, care își avea sediul în orașul Bath din partea de vest. De acolo însă nu mai găsiseră nicio urmă. Avionul Cessna fusese parcat pe aeroportul din Ramsgate, iar pilotul lăsase vorbă că va reveni după el când se va limpezi vremea, după care plecase, luând un autobuz către Londra în compania unui alt bărbat. Niciunul dintre ei nu corespundea descrierii lui McVey sau Osborn. Această informație fusese înaintată imediat sectorului din Paris pentru a-i fi transmisă lui „Lugo”, care se reîntorsese la Berlin. Pe la ora patru și un sfert în seara respectivă, sectorul din Londra avea cópii făcute după fotografiile din ziare ale ambilor bărbați și era în alertă totală pentru găsirea lor.

La ora 20:35, McVey stătea singur pe marginea patului, îmbrăcat numai cu un maieu, într-un hotel din secolul al optsprezecelea, restaurat, în Knightsbridge. Își scosese pantofii și un pahar de scotch whisky Famous Grouse se odihnea alături de el, pe măsuța telefonului. Departamentul Special îl cazase sub numele Howard Nichol din San Jose, California. Osborn, sub numele de Richard Green din Chicago, fusese cazat la hotelul Forum în Kensington, nu prea departe, iar Noble se dusese acasă la el, în Chelsea.

Ținea în mână un fax de la Bill Woodward, șeful poliției din LAPD, prin care-l informa despre uciderea lui Benny Grossman. Investigațiile preliminare și confidențiale ale NYPD erau centrate pe probabilitatea ca această crimă să fi fost realizată de doi bărbați îmbrăcați în haine de rabini hasidici.

McVey încercă să facă ceea ce știa că ar fi făcut și Benny: să-și lase deoparte sentimentele și să gândească logic. Benny fusese omorât acasă la el la aproximativ șase ore după ce-l sunase pe Ian Noble să-i comunice informațiile pe care i le solicitase el. Ca să nu mai pomenească de restul, adică de faptul că Benny stătuse treaz toată noaptea ca să adune informațiile, pentru că McVey îi spusese că era urgent; sau de faptul că îl sunase pe Noble din cauză că văzuse la televizor știrile despre dezastrul feroviar de pe ruta Paris-Meaux și că avusese intuiția că McVey se afla în acel tren, iar Noble urma să aibă nevoie cât mai curând posibil de informațiile pe care le obținuse.

Partea și mai proastă era că Benny îl sunase pe Noble de la el de acasă cu lista lui detaliată de informații. Asta însemna nu numai că gruparea avea agenți care operau în State cu o tehnologie foarte sofisticată de obținere a informațiilor, pe care le accesau prin sistemele secrete de calculatoare de la departamentele de poliție, însă acum erau la curent și cu informațiile care fuseseră strânse, de către cine și de unde. Dacă puteau face aceste lucruri, atunci puteau foarte ușor să intre în registrele de la compania de telefoane și în momentul de față știau mai mult ca sigur unde sunase Benny și, mai ales, pe cine, pentru că Benny utilizase numărul de telefon privat al lui Noble. Și dacă aceștia operau în Franța și în Statele Unite, atunci mai mult ca sigur că operau și aici, în Anglia.

McVey luă o înghițitură mare de scotch, apoi puse paharul pe masă, își puse pe el o cămașă curată și o cravată și scoase din dulap celălalt costum al său. După câteva minute, își strecură pistolul de calibru 38 în tocul pe care-l ținea la șold, mai luă o gură de scotch și plecă. Nu avea nevoie să se uite în oglindă, pentru că știa ce avea să vadă.

Împinse ușa lustruită din alamă a hotelului și merse pe jos distanța scurtă până la stația de metrou din Knightsbridge. După douăzeci de minute se afla în casa aranjată cu gust a lui Noble din Chelsea, așteptând ca Noble să sune la New Scotland Yard pe linie directă, chemând o mașină pentru soția lui. Un sfert de oră mai târziu, soții își luară rămas-bun, iar ea plecă însoțită de pază la sora ei acasă, în Cambridge.

— Nu e nimic nou pentru ea, a mai trecut prin asta într-un fel sau altul, spuse Noble după plecarea soției lui. I.R.A., știi? O treabă foarte urâtă, oricum ai lua-o.

McVey încuviință din cap. Era îngrijorat din cauza lui Osborn. Polițiștii metropolitani care îl duseseră la hotel îl avertizaseră să rămână în camera lui. McVey încercase să-l sune înainte de a pleca de la hotelul său pentru a se întâlni cu Noble, însă nu primise niciun răspuns. Mai încercă și acum o dată, și obținu același rezultat.

— Tot nimic? întrebă Noble.

McVey clătină din cap și închise telefonul. În aceeași clipă, telefonul sună. Era linia directă de la sediul Scotland Yard. Noble ridică receptorul.

— Da. Da, este aici, spuse el și își îndreptă privirile către McVey. O tipă pe nume Dale Washburn din Palm Springs încearcă să dea de dumneata.

— E la telefon?

Noble ceru o confirmare, dar primi în schimb un număr de telefon unde Washburn putea fi găsită. Îl notă pe o bucată de hârtie, pe care i-o dădu lui McVey.

McVey se duse pe hol și formă numărul din Palm Springs de la telefonul de acasă al lui Noble.

— Mai încearcă o dată la Osborn, da? îi spuse el lui Noble.

Era puțin trecut de unsprezece seara, ora Londrei. În Palm Springs abia trecuse de ora trei după-amiaza.

— Aici Dale, se auzi o voce catifelată.

— Bună, îngeraș, aici McVey. Ce ai aflat?

— Să-ți spun chiar acum?

— Chiar acum.

— Chiar vrei să spun așa, pur și simplu? Mai sunt niște persoane pe aici.

— Atunci înseamnă că-ți sunt prieteni. Spune-mi ce-ai aflat!

— Două perechi, iubitule. Ași cu optari, mâna mortului. Na, te bucuri că m-am aruncat?

— Poker…

— Da, dragule, joc poker. Sau cel puțin asta făceam până să mă suni tu. Stai să mă duc în camera cealaltă.

McVey o auzi spunând ceva către o altă persoană. Un minut mai târziu ridică receptorul de la o extensie telefonică, iar celălalt telefon fu închis.

Dale Washburn era ca un personaj din cărțile lui Raymond Chandler. Avea treizeci și cinci de ani, părul ei era blond platinat în mod natural, avea un corp excepțional și un creier așijderea. Lucrase ca polițistă sub acoperire pentru LAPD timp de cinci ani, până când fusese deconspirată în timpul unui raid eronat realizat la miezul nopții în cartierul de bogătani Brentwood. Din cauza unui glonț care îi pătrunsese în zona lombară și care nu era operabil, ieșise la pensie pe caz de boală și se stabilise în Palm Springs, unde juca cărți cu câțiva amici divorțați plini de bani, bărbați și femei, și acționa foarte discret ca detectiv particular. McVey o sunase imediat ce se cazase la hotelul Knightsbridge. Voia să știe tot ce putuse ea să afle în două ore despre domnul Harald Erwin Scholl.

— Nimic.

— Ei, haide… Cum, nimic? spuse McVey și își dădu seama că i se putea citi enervarea în voce.

Nu reușise să treacă peste uciderea lui Benny Grossman atât de bine precum crezuse.

— Nimic, dragule. Îmi pare rău. Erwin Scholl este cel pe care-l știe toată lumea. Un publicist mai bogat ca dracul însuși, colecționar de artă și în relații strânse cu cei mai cei, cum ar fi președinți și prim-miniștri. Asta-i tot, cu majuscule, dragule. Dacă mai există și altceva, atunci e îngropat bine în groapa cu nisip unde se joacă numai copiii foarte mari. Iar fetițele și băiețeii ca tine și ca mine nu au nicio șansă să afle.

— O poveste, ceva? întrebă McVey.

— Un imigrant sărac sosește aici din Germania chiar înainte de al Doilea Război Mondial, muncește pe rupte, iar restul ți l-am spus deja.

— Căsătorit?

— Niciodată, dragule. Cel puțin nu am aflat nimic de genul ăsta în două ore. Iar dacă te gândești că e homosexual, scumpule, reginele cu care se întovărășește sunt de genul acela cu smaralde, haine de samur și cu armate. Doamne care au fost încoronate și au condus imperii, și care probabil încă stau pe capete pline de giuvaeruri.

— Îngeraș, nu mi-ai oferit mare lucru!

— Un singur lucru aș putea să-ți ofer, și poți să faci cu el ce dorești: tipul tău se află în Berlin până duminică. Are loc o comemorare de mare amploare, sau ceva de genul ăsta, într-un loc numit – stai să mă uit pe însemnările mele, sunt pe aici pe undeva – da, am găsit, locul este un palat sau cam așa ceva, numit Charlottenburg.

— Palatul Charlottenburg? întrebă McVey și se uită la Noble.

— E un muzeu în Berlin.

— Întoarce-te la joc, îngeraș. Te invit la cină când mă întorc.

— McVey, pentru tine oricând.

McVey închise telefonul. Noble se uita lung la el.

— Îngeraș? întrebă el zâmbind.

— Mda, îngeraș… spuse McVey fără expresie. Ce vești ai despre Osborn?

Lui Noble i se stinse zâmbetul și spuse clătinând din cap:

— Niciuna!