147.

Von Holden aștepta în zăpadă, în spatele țarcurilor goale unde țineau câinii de sanie pe timpul zilei. Cutia se afla în rucsac, alături de el. Ținea în palme un pistol automat Skorpion de nouă milimetri, prevăzut cu amortizor de sunet și ascunzător de flacără la gura țevii. Era ușor și simplu de manevrat și avea un încărcător cu treizeci de cartușe. Era sigur că Osborn va fi înarmat, așa cum fusese și în noaptea aceea la Tiergarten. Nu avea cum să știe cât era de bine antrenat, însă nici nu conta prea mult, pentru că de data aceasta nu avea de gând să-i mai ofere vreo oportunitate.

La o distanță de vreo cincisprezece metri, Vera stătea cufundată în întuneric, între Von Holden și ușa școlii de schi. Era prinsă cu cătușele de o balustradă de susținere, care se întindea pe cărarea de gheață până la țarcurile câinilor. Ar fi putut să plângă, să țipe, nu ar fi avut nicio importanță. Acolo, pe întuneric, cu restaurantul care închidea pentru noapte, singurul care ar fi putut s-o audă era Osborn, atunci când va ieși afară. Cincisprezece metri era o distanță suficientă pentru a fi auzită și văzută de către Osborn, însă destul de mare pentru a fi observată de o persoană din interiorul clădirii care privea pe fereastră. Intenția lui Von Holden era să-i îndepărteze pe amândoi în întuneric, dincolo de țarcurile câinilor, unde îi putea ucide cel mai bine. Acesta fusese motivul pentru care o lăsase pe Vera în locul respectiv. Ea își îndeplinea menirea pe care i-o planificase încă de la început. Cu excepția faptului că acum, în loc de ostatică, devenise momeală.

La mai puțin de patruzeci de metri dincolo de ea, se deschise ușa de la școala de schi de la capătul Palatului de Gheață, lumina se revărsă din interiorul clădirii și o siluetă ieși afară. Un strat gros de țurțuri grei, de lângă ușă, sclipiră în întuneric. Apoi ușa se închise, iar silueta se contură, proiectată pe albul zăpezii. După o clipă, începu să înainteze.

Vera îl privi pe Osborn cum se apropie; mergea pe cărarea lăsată de săniile trase de câini și se uita drept în față. Știa că el era vulnerabil pe întuneric, pentru că dura până i se acomodau ochii la lumina scăzută. Aruncă o privire înapoi și-l văzu pe Von Holden cum își pune rucsacul pe umăr și se duce mai în spate, după un dâmb, dispărând din imagine. O scosese afară din Palatul de Gheață printr-un canal de ventilație, o legase cu cătușele fără să rostească o vorbă, și apoi se îndepărtase. Oricare i-ar fi fost planul, Von Holden îl analizase cu foarte mare atenție, iar Osborn se îndrepta cu ochii deschiși drept în capcana întinsă de el.

— Paul! țipă Vera, iar strigătul ei răsună prin întuneric. El este aici și te așteaptă! Întoarce-te înapoi! Cheamă poliția!

Osborn se opri și se uită în direcția ei.

— Du-te înapoi, Paul! O să te omoare!

Vera îl văzu pe Osborn cum ezită, apoi se deplasă brusc într-o parte și dispăru din fața ei. Se uită imediat spre locul în care se dusese Von Holden, însă nu văzu nimic. Atunci își dădu seama că începuse să ningă. Un timp nu se auzi absolut nimic și își putu vedea aburul respirației în frigul de afară. Deodată simți pe tâmplă o apăsare metalică.

— Nu mișca! Să nu te clintești!

Osborn venise lângă ea, lipindu-i de cap pistolul lui McVey, scrutând cu privirile întunericul care o înconjura. Își îndreptă privirile brusc spre ea.

— El unde este? șuieră, cu privirea sălbatică și necruțătoare.

— Paul…? îl întrebă ea surprinsă.

Oare ce era cu el?

— Am întrebat unde este?

„O, Doamne, nu!” își dădu ea seama deodată. Credea că ea era una de-a lor! Că făcea parte din Organizație.

— Paul, îi explică ea, Von Holden m-a scos din închisoare în custodia lui. Mi-a spus că este de la Poliția Federală Germană și că mă va aduce la tine.

Osborn își retrase ușurel pistolul. Se mai uită o dată în jur, scrutând întunericul. Izbi brusc cu piciorul drept și se auzi un pocnet ca de la o împușcătură. Balustrada de lemn care o ținea captivă pe Vera se rupse în două, eliberând-o, iar ea rămase cu mâinile prinse încă în cătușe.

— Mergi! îi spuse el, împingând-o înainte spre țarcul câinilor, ținând-o în față, interpunând-o între el și linia de tragere a lui Von Holden.

— Nu, Paul, te rog…!

Osborn nu o băgă în seamă. Înainte era școala de schi, care era închisă, iar dincolo de aceasta se afla împrejmuirea de metal în care țineau câinii de sanie pe perioada zilei. Apoi, chiar dincolo de aceasta, o lumină albăstruie licări slab prin ninsoarea care cădea ca o halucinație. Osborn o trase înapoi și aruncă o privire în spatele lor. Nu se vedea nimic. Privi din nou în față.

— Lumina aceea! Ce este?

— Este…, rosti Vera ezitând, un canal de ventilație. Un tunel. Pe acolo am ieșit din Palatul de Gheață.

— Acolo s-a dus? întrebă Osborn și o răsuci până ajunse cu fața la el. Acolo s-a dus? Da sau nu?

Nu pe ea o vedea când se uita la ea, ci pe cineva de care era sigur că îl trădase. Era speriat și disperat, și cu toate acestea mergea mai departe.

— Nu știu, răspunse Vera înspăimântată.

Dacă Von Holden era acolo, iar ei se duceau înăuntru după el, erau o mulțime de cotituri unde i-ar fi putut aștepta pentru a-i prinde în ambuscadă.

Osborn aruncă rapid o privire în jur, apoi o împinse din nou înainte către cercul de lumină care iradia de la canalul de ventilație. Nu se auzea decât murmurul vântului și scârțâitul pașilor lor pe zăpadă. În câteva secunde ajunseră la țarcul câinilor și aproape de zona luminoasă.

— El nu se află în tunel, nu-i așa, Vera? întrebă Osborn privind prin întuneric, încercând să vadă prin ninsoare. Ci undeva în întuneric, așteptând ca tu să mă duci la lumină, ca o țintă mișcătoare la un concurs de tir. Tu nici măcar nu ai fi în pericol. Doar el este un trăgător profesionist, antrenat ca soldat Spetsnaz.

Oare cum putea să nu priceapă ce i se întâmplase și de ce nu o credea că îi spunea adevărul?

— La naiba, Paul, ascultă-mă…, rosti Vera și se pregăti să se întoarcă înspre el.

Se opri brusc. Văzu niște urme în zăpada din fața lor.

În sclipirea albăstruie a luminii, le zări și Osborn. Erau urme de pași, pe care căzuse zăpadă proaspătă de la ninsoare și care duceau direct către tunel. Von Holden stătuse în același loc cu doar câteva clipe mai devreme.

Brusc, Osborn o smuci într-o parte, împingând-o cu brutalitate în umbră, până la împrejmuirea de metal de la țarcul câinilor. Apoi se uită în urmă, examinând urmele de pași. Vera îl văzu cum încerca să se hotărască ce să facă mai departe. Era extenuat, ajunsese la capătul puterilor. Von Holden era singura lui preocupare și nimic altceva nu mai conta. Făcea greșeli de care nu era conștient. Și dacă el continua în același fel, în scurtă vreme Von Holden avea să-i omoare pe amândoi.

— Paul, uită-te la mine! îi strigă ea brusc, cu vocea încărcată de emoție. Uită-te la mine!

El rămase multă vreme nemișcat, iar zăpada cădea în tăcere în jurul lui. Apoi încet, ezitând, se întoarse spre ea. În ciuda frigului, era ud de transpirație.

— Ascultă-mă, te rog! îi spuse ea. Nu are importanță cum ai ajuns la aceste concluzii. Adevărul este că nu am absolut nicio legătură cu Von Holden sau cu Organizația și nici nu am avut vreodată. Acesta este momentul în care trebuie să mă crezi, trebuie să mă crezi și să ai încredere în mine! Să crezi și să ai încredere că ceea ce avem împreună este adevărat și că transcende orice altceva, orice… rosti ea cu vocea pierdută.

Osborn se uită la ea. Îi atinsese o coardă sensibilă din adâncul sufletului, despre a cărui existență nu mai știa demult. Dacă alegea să refuze, ar fi însemnat un lucru: era simplu și termina cu toate acestea. Dacă alegea să accepte, însemna să aibă încredere dincolo de ceea ce știa sau știuse vreodată. Să se lase deoparte pe sine, pe tatăl său, totul. Să nu mai conteze nimic. Să spună, după tot ce se întâmplase: Am încredere în tine și în iubirea mea pentru tine; și dacă aceasta mă va duce la moarte, atunci voi muri! Trebuia să fie o încredere totală. Totală.

Vera îl privea, așteptând. În spatele ei, printre fulgii de zăpadă care cădeau, se vedeau luminile de la restaurant. Totul depindea de el. De ce alegere va face.

Mișcându-se foarte încet, el își ridică mâna și o atinse pe obraz.

— E în ordine, rosti el în cele din urmă. E în ordine.