149.

Osborn merse ghemuindu-se câțiva metri pe partea laterală a țarcului pentru câini și ascultă cu atenție. Nu auzi însă nimic altceva decât vâjâitul slab al vântului, care creștea treptat în intensitate. Înainte de a pleca cu McVey spre Berlin, se încălțase cu o pereche de ghete Reebok negre. În afară de asta, era încă îmbrăcat cu cămașa și sacoul elegant pe care le purtase de când ajunsese acolo. Era cam puțin la o altitudine de trei mii trei sute de metri, pe întuneric și zăpadă, cu vântul întețindu-se mereu.

Furia și neîncrederea lui Osborn față de Vera dispăruseră într-o clipă, în mod incredibil, datorită lucrurilor pe care i le spusese ea și a ceea ce văzuse în ochii ei în timp ce-i vorbise. Fuseseră ca o provocare pentru el, să decidă cine era în realitate și ce credea cu adevărat. În momentul acela îndoiala dispăruse și își aminti cum o trăsese înapoi, îndepărtând-o de țarcul câinilor, și apoi în jos prin zăpadă, în partea cealaltă a cuștilor, strângând-o cu putere la piept, plângând amândoi, împărtășindu-și realitatea a ceea ce se întâmplase și a ceea ce ar fi putut el să lase să se întâmple. Apoi o trimisese înapoi.

Preț de o clipă, ea rămăsese buimăcită. Ar fi trebuit să se întoarcă împreună. Von Holden nu ar fi îndrăznit să vină acolo după ei, cu toate luminile și cu toți oamenii din jur.

— Și dacă vine? o întrebase Osborn.

Și avea dreptate. Von Holden era în stare de orice.

— Ai să vezi acolo o femeie blondă, o americană, îi spusese el; va aștepta trenul care coboară înapoi. Se numește Connie. Este o femeie de treabă. Ia trenul împreună cu ea până la Kleine Scheidegg și cheamă poliția elvețiană de acolo. Spune-le să ia legătura cu detectivul Remmer de la Poliția Federală Germană din Bad Godesberg.

Și-o aminti cum îl privise lung și stăruitor. Nu rămânea acolo numai ca să o protejeze. Acesta era motivul pentru care venise după Von Holden de la bun început, pentru care acționase în acel mod față de Albert Merriman la Paris, pentru care se dusese cu McVey la Berlin. Făcea asta pentru el și pentru tatăl său și nu era cale de întoarcere până când nu se termina totul. În clipa aceea ea îl sărutase pe buze și se pregătise să plece. Însă el o întorsese din drum, iar în privire i se citea agitația interioară. Deja își schimbase atitudinea, pregătindu-se pentru ce urma. O întrebase foarte hotărât dacă știa ce se afla în geanta pe care Von Holden o cărase de la Berlin.

— El a spus că sunt documente care îi incriminau pe conspiratorii neonaziști. Dar sunt sigură că nu e adevărat.

Osborn o urmări cum se ducea înapoi, prin întuneric, către siguranța dată de clădirea principală. Trecură câteva secunde, apoi se văzu o dâră de lumină când deschise ușa și intră, apoi se făcu întuneric la loc când închise ușa după ea. Imediat gândurile lui reveniră la ce ducea de fapt Von Holden în rucsac. Erau documente, fără îndoială, însă era puțin probabil să fi fost o listă a neonaziștilor celor mai influenți, în schimb puteau să fie documente referitoare la crio-chirurgie. Rapoarte, prezentări despre cum se realiza aceasta. Proceduri pentru congelare și dezghețare, programe pe calculator, schițe de proiectare a instrumentelor, poate chiar și bisturiul tatălui său. Acestea erau probabil cu totul deosebite, motiv pentru care le păzea cu atâta atenție. Indiferent de scopul malefic pentru care fuseseră concepute, pentru lumea medicală procedura era fantastică și orice urma să se mai întâmple, era absolut necesar ca acele însemnări să fie protejate.

Deodată Osborn își dădu seama că se lăsase furat de gânduri; Von Holden putea ușor să-i apară în spate. Aruncă rapid o privire în jur, însă nu văzu nimic. Apoi, verificând sistemul de tragere al pistolului, asigurându-se că nu se blocase din cauza frigului, își strecură arma în bata pantalonilor și aruncă o privire în spate, către clădirea principală. Vera trebuie să fi ajuns deja înăuntru, căutând-o pe Connie. Începu să urce, se strecură de-a lungul țarcului de câini, până când văzu lumina din tunel. Era convins că urmele de pași fuseseră o șmecherie menită să-l atragă la lumină. Von Holden mersese spre tunel, însă nu ar fi intrat în el, l-ar fi îngrădit prea mult și ar fi putut să fie prins, mai ales dacă ar fi venit cineva din partea opusă. La dreapta lui Osborn, Jungfrau se ridica aproape vertical. La stânga, pământul se afunda și apoi părea să se mai îndrepte. Suflând în mâini să și le încălzească, se deplasă în direcția aceea. Presupunând că avea dreptate, era singura direcție în care era logic să se fi îndreptat Von Holden.

Übermorgen și cutia în care era depozitat în rucsac rămăsese grija fundamentală a lui Von Holden. Așa cum și trebuia să fie pentru ultimul supraviețuitor din ierarhia Organizației. Sectorul 5, „Entscheidend Verfahren,” Procedura Finală, fusese concepută special pentru acest tip de urgență. Faptul că devenise mai greu decât fusese anticipat era motivul pentru care el fusese ales de la bun început și pentru care supraviețuise. Se gândi optimist că probabil ce fusese mai greu trecuse deja. Era foarte probabil ca ascensoarele de mai jos să nu fi fost distruse în incendiu, deoarece canalele de ventilație de deasupra lor acționaseră ca niște hornuri care permiseseră eliminarea căldurii, salvând astfel sistemele mecanice de dedesubt. Gândul că încă putea să ajungă la ascensoare și sentimentul că își făcea datoria de soldat, îi ridică moralul pe măsură ce înainta pe cărarea acoperită cu pietre de pe versantul muntelui. Zăpada care cădea, vântul și frigul care se întețeau îl împiedicau pe Osborn la fel de mult ca și pe el. Poate chiar mai mult, deoarece Osborn nu avea antrenamentul lui în supraviețuirea pe munte. Avantajul îi mărea șansele de scăpare. Șansa de a ajunge la canalul de ventilație și apoi în interiorul acestuia, cu toate urmele acoperite de zăpadă.

Rămăseseră doar el și Osborn și timpul.