110.

Valiza Joannei era pe pat și ea tocmai își punea înăuntru ultimele obiecte personale când intră Von Holden.

— Joanna, îmi cer scuze. Iartă-mă…

Ignorându-l, ea se duse la dulap și scoase rochia de la Uta Baur, creația originală a acesteia, pe care ar fi trebuit s-o îmbrace în seara aceea. Reveni, o puse pe pat și începu s-o păturească. Von Holden rămase tăcut pentru o clipă, apoi veni în spatele ei și îi puse mâna pe umăr. Când îi simți atingerea, Joanna îngheță.

— Această perioadă este foarte tensionată pentru mine, Joanna… Și pentru tine, și pentru domnul Lybarger. Te rog să mă ierți pentru felul în care m-am purtat mai înainte…

Joanna nu se mișcă, cu ochii încremeniți pe sclipirea îndepărtată a ferestrei.

— Trebuie să-ți mărturisesc adevărul, Joanna… În toată viața mea, nimeni nu mi-a spus vreodată că mă iubește. M-ai… speriat…

Von Holden simți cum Joannei i se oprește respirația.

— Eu te-am speriat pe tine?

— Da…

Ea se întoarse spre el, parcă cu încetinitorul. Ochii oribili, plini de ură, care o îngroziseră doar cu o oră în urmă erau acum blânzi și vulnerabili.

— Nu-mi face asta…

— Joanna, nu știu dacă sunt capabil să iubesc…

— Nu…

Joanna își simți ochii umezindu-i-se și o lacrimă începu să-i alunece pe obraz.

— Este adevărat. Nu pot…

Deodată ea îi puse degetele pe buze, pentru a-l opri.

— Ba poți…, spuse ea.

Încet, el îi înconjură mijlocul cu brațele, iar ea se lipi de el. Apoi el o sărută cu blândețe și ea îi răspunse și îl simți cum se excită, lipit de trupul ei. Senzația îi înfioră tot trupul, alungând orice urmă de rațiune. Lucrul înspăimântător pe care-l zărise la el mai devreme dispăruse cu totul. Era uitat în sensul că nici nu existase vreodată.

•

Dintr-un singur zbor la o înălțime de o sută cincizeci de metri, imaginea luată din elicopter a casei de pe Hauptstrasse numărul 72 arăta o vilă din secolul al nouăsprezecelea, clădirea principală cu trei etaje și un garaj cu cinci mașini în spate. Din stradă se intra pe aleea semicirculară prin niște porți din fier forjat, după ce se trecea de ghereta paznicilor. Aleea care ducea la garaj era prin dreapta casei, în timp ce în stânga se vedea era un teren de tenis cu argilă roșie. Întreaga zonă era înconjurată de un zid înalt din piatră, acoperit de iederă cu frunze căzătoare.

— Mai este o poartă și în spate, lângă garaj. Pare să se deschidă spre o alee de serviciu, spuse Noble în vreme ce privea pe un ecran mare Sony imaginea luată din zbor.

— Așa e, și este utilizată, spuse Remmer.

Cei patru – Noble, Remmer, McVey și Osborn – stăteau pe niște scaune ca la cinematograf într-o cameră video situată cu un etaj deasupra celulelor. Osborn se lăsase pe spate, cu bărbia sprijinită în palmă. Cu un etaj mai jos, Vera era interogată. Imaginația i se aprinse gândindu-se la ce i-ar putea face acolo. Pe de altă parte, îi trecu prin minte că poate McVey avusese totuși dreptate și că ea lucra într-adevăr pentru „grupare”. Ce putuse ea să afle de la François Christian și să transmită mai departe? Și dacă era așa, care mai era rolul lui, al lui Osborn, în toată chestia asta? Ce voia ea de la el? Poate faptul că fusese implicat în povestea cu Merriman fusese o întâmplare, o simplă coincidență. Ea nu ar fi avut de unde să știe în Geneva despre acest lucru deoarece el nu-l văzuse pe Merriman decât după ce o urmărise la Paris.

— Această imagine a fost luată dintr-o mașină de livrare a hainelor de la curățătorie, în timp ce șoferul ducea un pachet la casa de peste drum, spuse Remmer, în vreme ce imaginea color de calitate se derula pe ecran. Nu avem decât imagini scurte prinse din diferite vehicule. Acesta este motivul pentru care nu există decât o singură filmare din elicopter. Nu dorim să-i facem să suspecteze că se află sub supraveghere.

În acel moment, camera ascunsă își îndreptă obiectivul către casă. O limuzină Mercedes era parcată pe alee și un grădinar lucra la gazon. Nu părea să se mai întâmple nimic altceva. Camera rămase un timp fixată pe imagine, apoi începu să se retragă.

— Ce-i acolo? întrebă McVey brusc. O mișcare la fereastra de la etaj, a doua din dreapta.

Remmer opri aparatul și dădu imaginile înapoi. Apoi îl porni să meargă din nou, de data asta cu încetinitorul.

— Este cineva la fereastră, spuse Noble.

Remmer reluă filmul, de data asta mult mai încet și utilizând niște lentile speciale de apropiere, pentru a se fixa pe fereastră.

— Este o femeie, spuse el. Nu se vede prea bine.

— Poți s-o mai mărești? întrebă Noble.

— Sigur.

Remmer apăsă butonul intercomului și chemă un tehnician, apoi scoase caseta video și o puse deoparte, după care introduse alta în aparat.

Practic era aceeași imagine a casei, numai că unghiul din care se filma era ușor diferit. O mișcare vagă la fereastra de la etaj sugeră faptul că McVey avusese dreptate, că acolo se afla o persoană care se uita afară. Deodată, un BMW gri trase dinspre stradă și opri la ghereta paznicilor. La scurt timp după aceea, poarta se deschise și mașina intră pe alee. Aceasta opri în fața intrării principale și un bărbat înalt coborî din ea și pătrunse în casă.

— Ai vreo idee cine este? întrebă McVey.

Remmer clătină din cap.

— Aceasta ne va face o plăcere imensă, spuse Noble fără expresie, în vreme ce deschidea un dosar cu fotografii în ordine alfabetică.

Până atunci, Bad Godesberg le trimisese fotografii cu șaizeci și trei din cei o sută de invitați. Majoritatea erau fotografiile Polaroid de pe permisele de conducere ale acestora, altele însă erau copii făcute după fotografii din publicitate, știri, sau ale corporațiilor.

— Eu le iau de la A la F, iar voi puteți să vă bateți pe ce mai rămâne din restul alfabetului.

— Haideți să-i mai apropiem imaginea, spuse Remmer, apoi dădu imaginea înapoi și apăsă butonul pentru mișcarea cu încetinitorul.

De data aceasta, mașina intră în mișcarea cu încetinitorul, iar Remmer apropie mult imaginea. Mașina opri când ajunse în fața casei și bărbatul coborî…

— Iisuse Hristoase! exclamă Osborn.

— Îl știi pe individul ăsta? întrebă McVey, răsucindu-și iute capul înspre el.

Remmer dădu filmul înapoi și se opri pe imaginea lui Von Holden exact când acesta cobora din mașină.

— M-a urmărit în parc, spuse Osborn, care se retrase din fața ecranului pentru a-l privi pe McVey în față.

— Care parc? Despre ce naiba vorbești…?

— În noaptea aceea când am ieșit să mă plimb. M-am depărtat intenționat de Schneider.

Osborn era foarte surescitat. Recunoștea că mințise în privința asta, dar nu-i păsa.

— Mergeam spre Tiergarten, cu intenția de a ajunge la hotelul lui Scholl. Deodată mi-am dat seama că nu știam ce naiba făceam. Că puteam să duc totul de râpă. Tocmai mă pregăteam să mă întorc, când individul ăsta, adică tipul de acolo – se uită din nou la imaginea lui Von Holden de pe ecran – a apărut din spatele meu. Aveam pistolul în buzunar. Cred că m-am speriat. L-am scos și l-am amenințat cu el. Mai avea pe cineva cu el, un amic care se ascundea în tufiș – le-am spus amândurora să mă lase în pace. Apoi am fugit de acolo cât am putut de repede.

— Ești sigur că el este individul?

— Da.

— Asta înseamnă că ei țin hotelul sub supraveghere, spuse Remmer.

— Am putea să-l vedem cum merge spre casă? îl întrebă Noble pe Remmer. La viteză normală, te rog.

Remmer apăsă butonul de pornire și imaginea lui Von Holden începu să se miște. Închise portiera de la BMW, traversă aleea și urcă rapid cele câteva trepte din față, apoi cineva îi deschise ușa și intră în casă.

— Încă o dată, te rog, spuse Noble și se lăsă pe spate.

Remmer reluă imaginile, oprind caseta în momentul în care Von Holden dispărea în casă.

— Pun pariu o sută la unu că a fost antrenat ca soldat Spetsnaz, spuse Noble. E un sabotor și un terorist, școlit în unitățile speciale de recunoaștere ale armatei sovietice. Cere puțină experiență să recunoști chestia asta. Poate că ei nici nu-și dau seama, însă antrenamentul la care sunt supuși le formează un anumit mers, un gen de atitudine și un echilibru care seamănă cu mersul pe sârmă la circ.

Noble se întoarse apoi înspre Osborn:

— Dacă într-adevăr el este cel care te-a urmărit, nici nu ai idee ce noroc ai că ești aici acum să ne povestești acest lucru.

Apoi Noble se adresă către McVey și Remmer:

— Dacă Lybarger se află în această casă, este posibil ca prietenul nostru de aici să fie un agent însărcinat cu paza, poate chiar șeful securității.

— Ori asta, ori aranjează lucrurile pentru protecția lui Scholl, spuse Remmer.

— Sau face cu totul altceva, spuse McVey privind lung înspre ecran, concentrat pe imaginea încremenită a lui Von Holden.

— Ne înscenează nouă ceva? întrebă Noble.

— Nu știu, spuse McVey clătinând nesigur din cap, apoi i se adresă lui Remmer: Hai să obținem și imaginea lui mărită, să vedem dacă nu putem afla cine este. Poate reușim să strângem cercul încă puțin.

La un telefon se aprinse un beculeț și începu să sune.

— Ja, răspunse Remmer, ridicând receptorul.

•

Era ora două și un sfert când ajunseră acolo. Poliția din Berlin înconjurase deja strada cu un cordon de oameni. Anchetatorii de la Omucideri se dădură deoparte în momentul în care Remmer își făcu drum prin magazin, intrând în încăperea din spatele magazinului de antichități de pe Kantstrasse.

Karolin Henniger zăcea pe podea, acoperită cu un cearșaf. Fiul ei de unsprezece ani, Johann, se afla alături de ea. Și el era acoperit cu un cearșaf. Remmer se aplecă și dădu cearșaful deoparte.

— O, Doamne…, îngăimă Osborn.

McVey ridică cearșaful care-l acoperea pe băiat.

— Mda, spuse el, ridicându-și privirile înspre Osborn. O, Doamne…

Atât mama, cât și fiul, aveau fiecare câte o singură rană de glonț, în cap.