144.
— Un incendiu la stația meteo, domnule. S-a întâmplat noaptea trecută. Nu a fost nimeni rănit, însă stația meteo nu mai poate fi reparată, afirmase un muncitor de la calea ferată, referindu-se la grămada de resturi carbonizate adunate într-o latură a tunelului.
Incendiu! Noaptea trecută! La fel ca la Charlottenburg. La fel ca la Der Garten. Von Holden fusese din ce în ce mai conștient pe măsură ce se apropiau de gara Jungfraujoch și se temea că îi vor reveni atacurile de panică. Se gândise că sursa îngrijorării sale nu o constituia neapărat Osborn, cât Vera. În ultima parte a călătoriei fusese tăcută, aproape detașată, iar el avusese senzația că își dăduse seama de situație și că încerca să se hotărască ce să facă. El contracarase acest lucru rapid grăbind-o să coboare din tren și îndrumând-o către ascensor în clipa în care sosiseră. Mai aveau doar trei minute până la stația meteo, cel mult patru. Odată ajunși acolo, totul avea să fie în ordine, pentru că la scurtă vreme după aceea ea va fi moartă. În momentul acela zărise resturile și i se spusese despre incendiu. Distrugerea stației meteo fusese un lucru pe care nu-l luase deloc în considerație.
•
— Acolo era Paul, acolo sus…
— Da, îi răspunsese Von Holden.
Se aflau afară, în înserarea care se lăsa tot mai adânc, și urcau un șir lung de trepte către carcasa arsă a clădirii care fusese stația meteo. În spatele lor se afla structura puternic luminată, din beton și oțel, care adăpostea restaurantul și Palatul de Gheață. La dreapta lor, întinzându-se sub ei, era ghețarul Aletsch, cu o lungime de șaisprezece kilometri, o mare de gheață și zăpadă congelată, contorsionată, care acum se pierdea în întuneric. Deasupra lor se ridica vârful Jungfrau cu o înălțime de aproape patru mii două sute de metri, cu piscul acoperit de zăpadă, scăldat în roșul sângeriu al soarelui la apus.
— De ce nu sunt acolo lucrătorii din echipa de salvare? Pompierii? Echipamente de stingere a focului?
Vera era furioasă, înspăimântată, neîncrezătoare, iar Von Holden fu recunoscător de acest lucru. Asta îi spunea că, indiferent ce altceva mai credea, principala ei preocupare rămânea tot Osborn. Acest lucru o va menține cu siguranță cu garda lăsată dacă nu reușea să ajungă la pasajele din interior, despre care spera că supraviețuiseră focului, și dacă ar fi trebuit să iasă din nou afară.
— Nu există nicio încercare de salvare din cauză că nimeni nu știe că ei se află aici. Stația meteo este automatizată. Nu se duce nimeni acolo, poate doar vreun tehnician din când în când. Nivelurile noastre se află la subsol. Generatoarele de urgență închid automat etanș fiecare etaj în cazul unui incendiu.
Apoi ajunseră sus și Von Holden smulse o placă grea de placaj care acoperea intrarea, apoi se strecurară dincolo de cadrul de lemn carbonizat. În interior era întuneric, iar aerul era greu din cauza mirosului înțepător de fum și de oțel topit. Focul fusese extrem de fierbinte. Mai fierbinte decât era un foc stârnit din greșeală. Ușa de metal de după un dulap cu instrumentar se topise, ceea ce dovedea din plin acest lucru. Von Holden găsi o rangă lăsată de echipa de demolare și încercă să o deschidă, însă îi fu absolut imposibil.
— Salettl, ticălos ordinar! spuse el printre dinți.
Apoi aruncă ranga într-o parte, dezgustat. Nu era nevoie nici măcar să mai încerce s-o deschisă, pentru că știa ce va găsi dincolo de aceasta: un tunel din titan cu o înălțime de aproape doi metri topit într-o masă amorfă prin care nu se putea trece.
— Hai, vino, spuse el, mai este o intrare.
Dacă nivelurile inferioare fuseseră închise etanș pentru a fi protejate de foc, așa cum ar fi trebuit, încă mai era posibil ca totul să fie în ordine. Von Holden porni înainte spre ieșire, apoi o lăsă pe Vera să coboare treptele în fața sa. În clipa aceea, ultimele raze ale soarelui i se reflectară în păr, scăldându-l în nuanțe calde de roșu. Pentru o fracțiune de secundă, Von Holden se întrebă cum era să fii un bărbat obișnuit. Și gândul i se îndreptă apoi către Joanna și către adevărul pe care i-l mărturisise la Berlin, că nu știa dacă era capabil să iubească, iar ea îi replicase „Ba ești…” Gândul acesta era ceva parcă atemporal și îl duse la o altă idee: că oricât de nesofisticată și de comună era, avea în schimb un suflet cu adevărat minunat, ceea ce o făcea poate cea mai frumoasă femeie pe care o cunoscuse vreodată, iar el fu surprins să-și spună că poate ea avea dreptate, că era capabil să iubească și că iubirea lui îi era destinată doar ei. Apoi privirea îi fu atrasă de un ceas mare de pe peretele de la capătul treptelor. Minutarul era poziționat drept în sus. Era exact ora cinci. În aceeași clipă se auzi cum era anunțat un tren care sosea. Într-o clipită visul i se spulberă și fu înlocuit de altceva: Osborn.