42.

— Oy, McVey! spuse Benny Grossman, apoi îl întrebă rapid dacă nu putea să-l sune el mai târziu, și închise telefonul.

Era sâmbătă dimineață la New York și după-amiază la Londra. McVey, reîntors în camera lui neîncăpătoare de la hotelul de pe strada Half Moon, pe care Interpolul fusese atât de generos să i-o furnizeze, picură două degete de Famous Grouse într-un pahar fără gheață – pentru că nu exista la hotel așa ceva – și așteptă ca Benny să sune înapoi.

Își petrecuse dimineața în compania lui Ian Noble, a tânărului patolog de la Home Office – doctorul Michaels – și a doctorului Stephen Richman, specialistul în micro-patologie care descoperise temperatura extrem de scăzută la care fusese supus capul necunoscutului.

După inventarierea atentă care fusese făcută la solicitarea urgentă a Scotland Yardului, niciuna dintre cele două companii de suspendare criogenică autorizate în Marea Britanie, Sepultura Criogenică din Edinburgh sau Cryo-Mastaba din Camberwell, Londra, nu raportase lipsa capului – și nici a întregului corp – de la vreun „client”. Așa că, în afară doar de situația în care exista cineva care să conducă o companie neautorizată de suspendare criogenică sau care să aibă o crio-capsulă portabilă pe care s-o târască după el prin Londra, cu trupuri sau porțiuni de trup înghețate la temperaturi mai mici de minus două sute de grade Celsius, trebuia ca ei să elimine posibilitatea ca acel cap neidentificat să fi fost congelat la dorința proprietarului acestuia.

În momentul în care McVey, Noble și doctorul Michaels tocmai își luaseră micul dejun și sosiseră la biroul, sau laboratorul, lui Richman de pe Gower Mews, Richman examinase deja corpul lui John Cordell, corpul decapitat care fusese descoperit într-un apartament minuscul de pe terenul de joacă de la Catedrala Salisbury. Radiografiile făcute trupului lui Cordell au revelat două șuruburi care susțineau o fisură subțire cât un fir de păr în zona pelviană inferioară. Acele șuruburi ar fi fost probabil îndepărtate imediat ce fisura s-ar fi vindecat, dacă subiectul ar fi trăit până atunci.

Testele metalurgice pe care le aplicase Richman asupra șuruburilor îi revelaseră niște fracturi microscopice extinse sub forma unei pânze de păianjen, care demonstrau fără doar și poate că trupul lui Cordell suferise aceeași congelare puternică la temperaturi care se apropiau de zero absolut, la fel ca și capul neidentificat.

— De ce? întrebă McVey.

— Asta face parte din întrebare, cu siguranță, nu-i așa? replică doctorul Richman când deschise ușa de la laboratorul aglomerat în care se adunaseră ca să examineze niște lame și să le compare, unele de la șuruburile extrase din trupul lui Cordell, altele de la metalul care formase placa din capul neidentificat, și îi conduse pe un coridor îngust, galben-verzui, spre biroul său.

Stephen Richman avea în jur de șaizeci și ceva de ani și era un individ puternic, bine făcut, cu genul de forță care provine din munca fizică grea, depusă în tinerețe.

— Scuzați dezordinea, spuse el, deschizând ușa de la biroul său. Nu eram tocmai pregătit pentru o partidă de pocher.

Zona lui de lucru era ceva mai mare decât o debara, jumătatea dimensiunii camerei minuscule de la hotel a lui McVey. Depozitate într-un talmeș-balmeș printre cărți, jurnale, corespondență, cutii de carton și grămezi de casete video tehnice se aflau duzini întregi de recipiente care conțineau organele conservate de la Dumnezeu știa câte specii, câte trei sau patru la un recipient. Undeva prin dezordinea aceea se afla o fereastră, biroul lui Richman și scaunul său. Mai erau două scaune pe care se aflau teancuri de cărți și de dosare, pe care le dădu jos imediat ca să facă loc vizitatorilor săi. McVey se oferi să rămână în picioare, dar Richman nici nu vru să audă așa ceva, așa că dispăru în căutarea celui de-al treilea scaun. După trecerea exasperantă a unui sfert de oră, acesta reapăru, aducând cu el un scaun de secretară cu una dintre roți lipsă, pe care îl găsise într-un depozit de la subsol.

— Întrebarea este, domnule polițist McVey, spuse Richman în momentul în care se așezară cu toții, luând întrebarea pe care McVey o pusese cu aproximativ o jumătate de oră în urmă, ca și cum ar fi pus-o chiar atunci, nu este atât „de ce?”, cât „cum?”

— Ce vreți să spuneți? întrebă McVey.

— Vrea să spună că discutăm aici despre țesuturi umane, spuse Michaels pe un ton neutru. Experimentele cu temperaturi care se apropie de zero absolut au fost realizate în principal cu săruri și anumite metale, cum ar fi cuprul.

Deodată, Michaels își dădu seama că era nepoliticos și spuse, cerându-și scuze:

— Vă rog să mă scuzați, doctore Richman, nu am vrut să…

— Nu e nimic, doctore! spuse Richman zâmbind, apoi își îndreptă privirile către McVey și comandantul Noble. Trebuie să înțelegeți că toate astea ajung să se amestece într-un talmeș-balmeș științific. Însă culmea este cea de a treia lege a termodinamicii, care afirmă, printre altele, că știința nu poate atinge niciodată zero absolut, pentru că altfel ar însemna că s-ar obține o stare de ordine perfectă. Ordine la nivel atomic.

Chipul lui Noble nu exprima nimic. La fel și al lui McVey.

— Fiecare atom este alcătuit din electroni care orbitează în jurul unui nucleu, care este alcătuit din protoni și neutroni. Când substanțele se răcesc, se întâmplă următorul lucru: mișcarea normală a acestor atomi și componentele lor se reduce, este încetinită dacă doriți. Cu cât temperatura devine mai rece, cu atât mai lentă devine mișcarea lor. Dacă am lua un magnet exterior și l-am direcționa într-un mod anume asupra acestor atomi în mișcare lentă, am crea un câmp magnetic în care am putea manipula atomii și componentele lor, și i-am determina să facă cam tot ce am vrea noi. Teoretic, dacă am reuși să obținem zero absolut, am putea face chiar mai mult de atât, am putea face cu exactitate tot ce dorim, deoarece orice activitate ar înceta complet.

— Asta ne readuce la întrebarea lui McVey, spuse Noble. De ce? De ce să congeleze cineva trupuri decapitate și un cap până la această temperatură, presupunând că le-ai putea aduce la zero absolut?

— Pentru a le uni, spuse Richman, fără să exprime nicio emoție.

— Pentru a le uni? întrebă Noble neîncrezător.

— Este singurul motiv pe care l-aș putea da.

Trăgându-se de o ureche, McVey se întoarse și privi pe fereastră. Afară, dimineața era însorită și strălucitoare. Prin contrast, biroul lui Richman era ca interiorul unei boxe uzate. Răsucindu-se înapoi, McVey se trezi nas în nas cu creierul etichetat al unei pisici malteze suspendat într-un fel de conservant lichid, într-un recipient în formă de clopot. Îl privi pe Richman.

— Te referi la chirurgia atomică, nu-i așa?

Richman zâmbi.

— Ceva de genul ăsta. În termeni mai simpli, la zero absolut, la aplicarea unui câmp magnetic puternic, toate particulele atomice ar trebui să fie aliniate perfect și sub control total. Dacă am putea face acest lucru, am putea realiza crio-chirurgie atomică. Microchirurgie dincolo de orice închipuire.

— Mai dezvoltați puțin ideea, vă rog, spuse Noble.

Ochii lui Richman se luminară și McVey aproape că simți cum îi crește pulsul. Întregul concept pe care-l discuta îl tulbura extrem de puternic.

— Aceasta înseamnă, domnule comandant, că dacă presupunem că am putea congela oamenii până la această temperatură, i-am opera și apoi i-am dezgheța fără să deteriorăm țesuturile, atunci atomii ar putea fi conectați. S-ar forma o legătură chimică între ei, astfel că un anumit electron ar aparține de doi atomi diferiți. Astfel s-ar realiza o conexiune fără cusături. Sau cu o cusătură perfectă, dacă vreți. Ar fi ca și cum ar fi ceva creat așa de la natură. Ca un copac care a crescut astfel.

— Sunt persoane care încearcă să obțină acest lucru? întrebă McVey încetișor.

— Nu este posibil! interveni Michaels.

— De ce? întrebă McVey îndreptându-și privirile către el.

— Din cauza Principiului Heisenberg. Îmi permiteți, domnule doctor?

Richman încuviință din cap către tânărul patolog, iar Michaels se întoarse către McVey. Dintr-un anumit motiv, dorea ca americanul să fie conștient că el își cunoștea meseria, că știa despre ce vorbește. Era important pentru ceea ce făceau ei. Și dincolo de acest lucru, era modul lui de a arăta și, în același timp, de a solicita respectul celorlalți.

— Este un principiu de mecanică cuantică care afirmă că este imposibil să măsori două proprietăți ale unui obiect cuantic – să spunem un atom sau o moleculă – în același timp, cu o precizie infinită. Se poate face una sau alta, dar nu și ambele. Se poate spune care este viteza și direcția unui atom, dar nu se poate spune precis, în același timp, unde se află acesta.

— Și ar fi posibil acest lucru la zero absolut? anticipă McVey.

— Bineînțeles! Pentru că la zero absolut totul s-ar opri.

— Domnule polițist McVey, interveni Richman, este posibil să se obțină temperaturi până la mai puțin de o milionime de grad peste zero absolut. S-a realizat acest lucru. Conceptul de zero absolut este doar atât, un concept. Nu se poate atinge. Este imposibil.

— Întrebarea mea, doctore, nu era dacă se poate sau nu atinge. Eu am întrebat dacă sunt persoane care încearcă să obțină acest lucru.

În vocea lui McVey se simți o nuanță tăioasă. Avusese parte de destulă teorie, și acum dorea fapte. Și îl privea fix pe Richman, așteptând un răspuns.

Aceasta era o latură a polițistului din Los Angeles pe care Noble nu i-o mai văzuse până atunci, și în acel moment își dădu seama de ce McVey avea reputația pe care o avea.

— Domnule polițist McVey, până acum am demonstrat că această congelare s-a aplicat pe un cap și pe un corp. Radiografiile au arătat că există metal numai în două din cele șase cadavre. Când vom analiza acel metal, am putea reuși să ajungem la o evaluare mai concludentă.

— Dar intuiția ce vă spune, doctore?

— Intuiția mea este cu totul neoficială. Pe baza acestui fapt, m-aș aventura să afirm că ceea ce aveți dumneavoastră aici sunt încercări nereușite ale unui tip foarte sofisticat de crio-chirurgie.

— Capul unei persoane unit cu trupul alteia.

Richman încuviință din cap. Noble îl privi pe McVey.

— Cineva încearcă să realizeze un Frankenstein al zilelor noastre?

— Frankenstein a fost creat din trupuri de morți, spuse Michaels.

— Doamne Dumnezeule! spuse Noble, ridicându-se în picioare și aproape răsturnând un recipient care conținea inima voluminoasă a unui jucător profesionist de fotbal.

Fixă la loc recipientul, apoi se uită la Michaels și apoi la Richman.

— Acești oameni au fost congelați când erau încă în viață?

— Așa se pare.

— Și atunci de ce apare dovada otrăvirii cu cianură în toate victimele? întrebă McVey.

Richman ridică din umeri.

— Otrăvire parțială? Ca parte a procedurii? Cine știe?

Noble se uită la McVey, apoi își îndreptă ținuta.

— Mulțumim foarte mult, doctore Richman! Nu o să vă mai reținem.

— O clipă, Ian, spuse McVey, care apoi se îndreptă către Richman. Încă o întrebare, doctore! Capul neidentificat se dezghețase dintr-o congelare profundă când a fost descoperit. Ar conta momentul în care a fost congelat referitor la aspectul său și la patologia din momentul dezghețării?

— Nu cred că înțeleg ce vreți să spuneți, zise Richman.

McVey se aplecă în față.

— Am avut probleme în a stabili identitatea acelui cap. Nu putem afla cine este. Să presupunem că nu am căutat acolo unde trebuia și am încercat să găsim un bărbat care este dat dispărut în ultimele câteva zile sau chiar săptămâni. Dar dacă acesta este dispărut de luni de zile sau chiar ani? Ar fi posibil acest lucru?

— Este o întrebare ipotetică, însă trebuie să spun că dacă cineva a descoperit într-adevăr metoda înghețării până la zero absolut, atunci nu s-a modificat nimic ce ține de molecule. Și, atunci, după dezghețare, nu există nicio modalitate de a afirma dacă înghețarea s-a realizat acum o săptămână, sau acum o sută, sau o mie de ani.

McVey îl privi pe Noble.

— Cred că poate ar fi bine ca polițiștii dumitale care se ocupă de persoanele dispărute să-și reia activitatea.

— Cred că ai dreptate.

•

Telefonul care sună lângă cotul lui McVey îl readuse la realitate, și acesta îl luă în mână.

— Oy, McVey!

— Bună, Benny, și mai lasă expresia asta, da? O folosești prea des.

— Am găsit.

— Ce anume ai găsit?

— Ce mi-ai cerut. Cererea Interpolului din Washington pentru dosarul lui Albert Merriman a fost datată de către sergentul care a luat-o la ora unsprezece treizeci și șapte dimineața, joi, șase octombrie.

— Benny, joi, ora unsprezece treizeci și șapte dimineața în New York înseamnă joi, ora patru treizeci și șapte după-amiaza în Paris.

— Și?

— Cererea a fost numai pentru acest dosar, și nimic altceva?

— Da…

— Păi inspectorul care se ocupă de caz din partea Departamentului de Poliție din Paris a obținut o copie abia vineri la ora opt dimineața, ora Parisului. Doar o copie. Nimic altceva. Însă cu cincisprezece ore înainte de asta, cineva de la Interpol nu numai că avea copia, dar avea și un nume, și un dosar al persoanei.

— Se pare că ai niște probleme interne. O mușamalizare. Interese personale. Sau cine știe ce altceva, însă dacă ceva nu merge așa cum trebuie, polițistul care investighează este tras la răspundere, pentru că poți să pariezi că n-o să existe nicio înregistrare a celui care a obținut prima transmisie.

— Benny!

— Ce-i, boobalah?

— Mulțumesc!

•

Probleme interne, mușamalizare, interese personale – McVey ura aceste cuvinte. Se petrecea ceva undeva în interiorul Interpolului, iar Lebrun era răspunzător fără să aibă habar de asta. N-o să-i placă, dar trebuia să i se spună. Din păcate, însă, când McVey reuși în cele din urmă să obțină legătura cu el la Paris după douăzeci de minute, nu reuși să ajungă atât de departe.

— McVey, mon ami, spuse Lebrun entuziasmat. Tocmai mă pregăteam să te sun eu pe tine. Lucrurile au ajuns deodată foarte complicate pe aici. Acum trei ore, Albert Merriman a fost găsit plutind pe Sena. Arăta ca o bucată mare de brânză ferfenițită cu un pistol automat. Mașina pe care o conducea a fost găsită cam la nouăzeci de kilometri mai sus, aproape de Paris. Amprentele doctorului tău Osborn erau peste tot în interior.