128.

Rezerva de la etajul al cincilea de la Universitäts Klinic din Berlin era cufundată în întuneric. McVey fusese adus în rezervă, apoi fusese dus la secția de arși, iar Remmer se dusese să-și facă o radiografie la încheietura ruptă și pentru tratament, iar Osborn fusese lăsat de unul singur. Murdar și extenuat, cu părul și sprâncenele arse până deveniseră atât de scurte că putea trece drept Yul Brynner sau un soldat proaspăt recrutat în armată, fusese examinat, spălat și băgat în pat. Voiseră să-i administreze și un sedativ, însă el refuzase.

Poliția din Berlin controla orașul temeinic în căutarea Joannei Marsh, așa că Osborn ar fi trebuit măcar să ațipească, numai că nu putea. Poate că era prea obosit sau poate că un caz minor de intoxicare cu cianură avea un efect secundar despre care nu știa nimeni nimic și care ducea la creșterea adrenalinei, fapt care îl menținea alert și într-o stare de permanentă încordare. Indiferent care era motivul, Osborn era complet treaz. Își văzu hainele atârnate în dulap, alături de costumul șifonat al lui McVey. Mai încolo, prin ușa deschisă, văzu cabinetul asistentelor. O blondă înaltă era de serviciu și vorbea la telefon în timp ce bătea ceva la calculatorul din fața ei. Apoi intră un doctor care făcea vizitele nocturne, iar Osborn o văzu cum își ridică privirile și îi face cu ochiul, în vreme ce acesta se uita prin niște hârtii. Cât timp trecuse de când făcuse ultima dată vizite la spital? Oare făcuse vreodată acest lucru? I se părea că trecuseră secole întregi de când se afla în Europa. Un doctor îndrăgostit devenise, la scurt timp una după alta, urmăritor, victimă, fugar și, în cele din urmă, din nou urmăritor, împreună cu polițiștii din alte trei țări ca aliați. Și în acest context împușcase mortal trei teroriști înarmați, dintre care unul fusese o femeie. Viața și practica lui medicală din California existau doar ca o amintire vagă. Erau acolo, și totuși nu erau. Într-un fel, acestea erau la fel ca și viața lui: era acolo, și totuși nu era. Toate se întâmplaseră din cauză că nu fusese niciodată în stare să se împace cu ideea morții tatălui său. Și după toate prin câte trecuse, tot nu rezolvase nimic. Gândul acesta era cel care nu-l lăsa să doarmă, încercase să găsească răspunsul pe trupurile neînsuflețite ale lui Scholl și Salettl. Nu exista niciunul. Și părea că ajunsese la capătul călătoriei până să-și aducă aminte McVey ce spusese Salettl. Poate că-i îndemnase într-adevăr să o caute pe Joanna Marsh, însă nu era sigur. Poate că ea era în posesia vreunui răspuns sau poate că era complet nevinovată. Oricum, era încă o speranță, așa cum fusese Scholl după moartea lui Albert Merriman. Prin urmare, călătoria nu luase încă sfârșit. Însă cu McVey scos din joc pentru cine știe câtă vreme, întrebarea era: cum să mai continue?