88.

Londra, ora 7:45.

Millie Whitehead, asistenta lui Lebrun, o femeie cu sânii extrem de generoși, prin urmare și favorita lui, tocmai terminase să-l spele cu buretele și îi așeza pernele, umflându-i-le sub cap, când intră Cadoux, îmbrăcat în uniformă.

— E mult mai ușor să treci așa prin aeroporturi, spuse el cu un zâmbet larg, referindu-se la uniforma sa.

Lebrun ridică o mână să-l salute pe vechiul său prieten. Oxigenul încă îi era administrat prin tuburi care îi erau vârâte în nas și felul în care acestea îi atârnau peste gură făcea ca vorbitul să fie extrem de dificil.

— Bineînțeles, nu am venit aici să te văd pe tine, am venit să văd o doamnă, glumi Cadoux, zâmbind înspre asistenta Whitehead.

Aceasta roși, chicoti, îi făcu din ochi lui Lebrun, apoi părăsi încăperea. Cadoux își trase un scaun și se așeză lângă Lebrun.

— Cum te simți, prietene? Cum ești îngrijit?

Pe parcursul următoarelor zece minute, Cadoux continuă să vorbească despre timpurile trecute. Își aminti de zilele în care crescuseră împreună, de prietenii cei mai buni din același cartier, despre fetele pe care le știau pe atunci, despre femeile cu care se căsătoriseră în cele din urmă, și despre copiii lor. Râse cu poftă de amintirea încă vie a întâmplării când fugiseră de acasă să se înroleze în Legiunea Străină, unde fuseseră respinși și escortați imediat acasă de către doi legionari adevărați, din cauză că nu aveau decât paisprezece ani. Cadoux îi zâmbea cu toată fața și râdea mult în încercarea sinceră de a-și înveseli camaradul rănit.

Tot timpul cât vorbiră, degetul arătător de la mâna dreaptă a lui Lebrun stătu pregătit pe trăgaciul metalic al unui pistol automat de calibrul 25, ascuns sub pătură și îndreptat către pieptul lui Cadoux. Avertizarea codificată a lui McVey fusese extrem de clară. Nu avea nicio importanță faptul că acesta era un prieten vechi și drag; toate dovezile îl indicau drept un conspirator important, care lucra pentru „grupare”, cum o numeau ei acum. Era foarte posibil ca el să fi fost cel care controlase operațiunile secrete din Interpolul din Lyon și care era responsabil de executarea fratelui lui Lebrun și de tentativa de omor suferită de Lebrun în gara din Lyon.

Dacă McVey avea dreptate, Cadoux venise în vizită pentru un singur motiv: să termine el însuși treaba cu Lebrun. Însă, cu cât vorbea mai mult, cu atât devenea mai prietenos, iar Lebrun începu să se întrebe dacă nu se putea ca McVey să se fi înșelat sau ca informația să fi fost incorectă. Mai mult, cum ar fi îndrăznit să încerce așa ceva, când polițiști înarmați stăteau de pază la ușă douăzeci și patru de ore pe zi, la o distanță de doar câțiva metri, iar ușa era deschisă?

— Prietene, spuse Cadoux, ridicându-se în picioare, iartă-mă, dar trebuie să fumez o țigară și știu că nu am voie aici.

Își luă chipiul și porni către ușă.

— Mă duc până jos, la intrare, și mă întorc în câteva minute.

Cadoux plecă, iar Lebrun se relaxă. Mai mult ca sigur că McVey se înșelase. O clipă mai târziu intră unul dintre polițiștii metropolitani care stăteau de pază la ușa lui.

— Totul e în ordine, domnule?

— Da, mulțumesc.

— A venit un tip aici să schimbe lenjeria de pe pat.

Polițistul se dădu deoparte și făcu loc unui individ solid, îmbrăcat în uniforma unui îngrijitor de la spital, care intră ținând în mâini lenjerie curată.

— Bună ziua, domnule! spuse individul cu un accent Cockney pronunțat și așeză lenjeria pe un scaun de lângă pat.

Polițistul se întoarse la postul lui de pe hol.

— Să avem puțină intimitate, nu-i așa, domnule? spuse el și din doi pași închise ușa.

Lebrun simți că ceva nu era în ordine și se alarmă.

— De ce ai închis ușa? strigă el în franceză.

Individul se întoarse spre el și zâmbi. Apoi se întinse brusc și scoase tuburile din nasul lui Lebrun. O fracțiune de secundă după aceea, îi îndesă o pernă peste față și se lăsă peste ea cu toată greutatea lui.

Lebrun se zbătu cu putere, încercând să găsească pistolul automat cu mâna dreaptă. Însă greutatea mare a individului, la care se adăuga propria lui slăbiciune, făcea ca această luptă să nu fie în favoarea lui Lebrun. În cele din urmă, reuși să apuce pistolul cu mâna și se chinui să-l scoată afară, astfel încât să-l poată împușca pe individ în abdomen. Deodată, acesta își schimbă poziția, iar țeava pistolului se prinse în așternut. Lebrun mormăi, încercând febril să elibereze pistolul. Plămânii îi țipau după aer, însă nu mai primea deloc. Și chiar în clipa aceea își dădu seama că avea să moară și imediat totul în jur deveni cenușiu, apoi un cenușiu și mai închis, care era aproape negru. I se păru că simte cum cineva îi ia pistolul din mână, însă nu era sigur. Apoi auzi un pocnet înfundat și în față îi apăru lumina cea mai strălucitoare pe care o văzuse vreodată.

Lui Lebrun i-ar fi fost imposibil să-l vadă pe îngrijitor cum dăduse pătura deoparte, îi smulsese pistolul automat din mână și i-l pusese în dreptul urechii pe după pernă. La fel, i-ar fi fost imposibil să vadă explozia însângerată a creierului său și a așchiilor care-i săriseră din craniu, împrăștiindu-se pe peretele de lângă pat și lipindu-se de varul alb exact ca un jeleu purpuriu.

După cinci secunde, se deschise ușa. Îngrijitorul tresări și îndreptă pistolul către aceasta. Cadoux intră, îi făcu semn cu mâna și închise calm ușa în urma lui. Îngrijitorul se liniști, lăsă în jos brațul cu pistolul și făcu semn cu capul în direcția lui Lebrun. În aceeași clipă zări revolverul pe care Cadoux și-l scosese din toc.

— Ce înseamnă asta? strigă el, însă țipătul i se înecă în explozia tunătoare care urmă.

Polițiștii metropolitani care veneau în fugă de pe coridor mai auziră două împușcături și îl găsiră pe Cadoux stând în picioare deasupra îngrijitorului mort. Acesta încă mai ținea în mână pistolul automat de calibru 25 al lui Lebrun.

— Acest individ tocmai l-a împușcat pe inspectorul Lebrun, spuse el.