67.

Era ora 14:40 după-amiaza. Osborn îl sunase pe McVey de trei ori la hotelul la care stătea acesta și de fiecare dată i se spusese că Monsieur McVey ieșise și nu lăsase o oră la care se va întoarce, însă urma să-și verifice mesajele. Când dăduse și cel de-al treilea telefon, Osborn ajunsese deja la capătul răbdării, deoarece se adunase anxietatea a ceea ce avea de gând să facă, agravată de faptul că McVey nu era de găsit nicăieri. Din punct de vedere rațional și emoțional, el se lăsase deja pe mâna polițistului și, făcând acest lucru, se pregătise pentru tot ce însemna asta: un american ca și el, care l-ar putea înțelege și ajuta, sau dimpotrivă, o aterizare rapidă în închisoarea franceză. Se simțea ca un balon lipit de tavan, prins în capcană și totuși liber în același timp. Tot ce dorea să facă era să fie tras în jos, însă nu era nimeni care să tragă de sfoară.

Stătea singur, proaspăt spălat și bărbierit, în apartamentul de la subsol al lui Philippe și se chinuia să-și dea seama ce să facă mai departe. Vera era pe drum către bunica ei din Calais, transportată acolo de polițiștii care o păzeau. Și chiar dacă Philippe fusese cel care-i dăduse telefon, Osborn dorea să creadă că ea-și dăduse seama că el fusese cel care-i spusese acest lucru și că Philippe fusese doar intermediarul său. Spera că ea înțelesese că îi ceruse să plece acolo nu numai pentru siguranța ei, dar și pentru că o iubea.

Mai devreme, Philippe se uitase la el și îi spusese să folosească apartamentul său ca să se spele. Îi lăsase prosoape curate, desfăcuse un săpun nou și îi dăduse o lamă să se bărbierească. Apoi portarul îi spusese să se servească cu orice dorea din frigider, își pusese cravata și se reîntorsese la serviciu. Din poziția pe care o avea în holul de la intrare, știa ce aveau de gând polițiștii să facă. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, i-ar fi dat imediat telefon lui Osborn.

Fără îndoială, Philippe fusese un înger. Numai că era obosit, iar Osborn avusese senzația că nu era departe de a ceda nervos. Se petrecuseră prea multe în ultimele douăzeci și patru de ore, care-i testaseră nu numai loialitatea, dar și echilibrul mintal. Oricât era Philippe de generos, el era totuși, și asta din propria sa alegere, un simplu portar. Și nimeni, cu atât mai puțin el, nu se aștepta să reziste la nesfârșit. Dacă Osborn s-ar fi reîntors în ascunzătoarea sa de sub streașină, nu se știa cât de mult timp ar mai fi fost în siguranță. Mai ales dacă lunganul găsea o cale prin care să eludeze poliția și să revină în căutarea lui.

În cele din urmă, își dăduse seama că nu avea decât o singură soluție. Ridicase receptorul telefonului, îl sunase pe Philippe la biroul lui de la intrare și îl întrebase dacă polițiștii se aflau încă afară.

— Oui, monsieur. Doi în față, doi în spate.

— Philippe, mai există vreo ieșire din această clădire în afară de ușa principală și de intrarea de serviciu?

— Oui, monsieur. Chiar acolo unde vă aflați. Ușa de la bucătărie dă într-un coridor micuț; la capătul acestuia se află niște trepte care duc direct pe trotuar. Dar de ce? Aici sunteți în siguranță și…

— Merci, Philippe. Merci beaucoup, spuse Osborn, mulțumindu-i pentru tot. Închise și mai dădu un telefon. La Hôtel Vieux. Dacă McVey își verifica mesajele, acesta era unul pe care-l dorea. Osborn urma să-i comunice ora și locul unde să se întâlnească: ora 19:00, în încăperea din față, care dădea înspre terasă, de la La Coupole, pe Bulevardul Montparnasse. Aici îl văzuse pentru ultima dată pe detectivul particular Jean Packard, pe vremea când acesta mai era încă în viață, și singurul loc din Paris care-i era destul de familiar ca să știe că la ora aceea era foarte aglomerat. Asta îl va face pe lungan să nu riște să-l împuște.

După cinci minute, deschise ușa spre exterior și urcă cele câteva trepte până la trotuar. După-amiaza era răcoroasă și senină, iar pe Sena se vedeau trecând vaporașe. Pe stradă în jos se vedeau polițiștii care stăteau de pază în fața clădirii. Se întoarse și porni în direcția opusă.

•

La ora 17:20, Paul Osborn ieși din Aux Trois Quartiers, un magazin universal cu mult stil de pe Boulevard de la Madeleine, și merse către stația de metrou la o stradă distanță. Avea părul tuns scurt și purta un costum nou, bleumarin cu dungulițe, cămașă albă și cravată. În niciun caz aceasta nu era imaginea unui fugar.

Pe drumul până acolo se oprise la cabinetul particular al doctorului Alain Cheysson de pe rue de Bassano, lângă Arcul de Triumf. Cheysson era medic urolog, era mai tânăr cu vreo doi, trei ani decât el și luaseră masa împreună la Geneva. Făcuseră schimb de cărți de vizită și își promiseseră să se sune când Osborn va fi la Paris, sau Cheysson în L.A. Osborn uitase complet de el, până când se hotărâse să meargă la cineva care să arunce o privire la mâna lui, și încercase să găsească cea mai bună abordare.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebase Cheysson după ce asistentul său îi făcuse radiografia și când intrase în cabinet pentru a-l examina pe Osborn.

— Aș prefera să nu spun, răspunsese el, încercând să zâmbească.

— Bine, îi replicase Cheysson cu înțelegere, bandajându-i mâna cu un pansament curat. Este o rană de cuțit. Dureroasă, poate, însă ca medic chirurg ai avut foarte mult noroc.

— Da, știu…

•

La ora șase fără zece, Osborn ieși din metrou și coborî pe Bulevardul Montparnasse. La Coupole era la o distanță de mai puțin de trei străzi. Asta îi oferea mai mult de o oră la dispoziție, timp în care va observa, sau va încerca să observe, dacă poliția îi întindea o capcană. Se opri la o cabină telefonică, îl sună pe McVey la hotel și i se spuse că da, mesajul său îi fusese transmis lui Monsieur McVey.

— Merci.

Închise telefonul, deschise ușa și ieși afară. Aproape că se întunecase, iar trotuarele erau pline de oamenii care ieșiseră de la serviciu. Pe partea cealaltă a străzii, puțin mai jos, se afla La Coupole. Chiar la stânga lui se afla o cafenea micuță cu ferestrele destul de mari încât să poată observa cine intra și cine ieșea de pe partea cealaltă a străzii. Intră, își alese o măsuță lângă fereastră care îi oferea o imagine bună, comandă un pahar cu vin alb și se lăsă pe spate.

Avusese noroc. Radiografia făcută la mână, așa cum se gândise și el, nu indica nimic grav, iar Cheysson, deși urolog și nespecialist în mâini, îl asigurase că, după părerea lui, nu se produsese niciun traumatism grav. Recunoscător pentru ajutorul și înțelegerea lui Cheysson, încercase să-i achite consultația, însă Cheysson nici nu voise să audă.

— Mon ami, îi spusese el pe un ton glumeț, când mă va căuta poliția din L.A., voi ști că voi avea acolo un prieten care să mă trateze și care nu va spune nimic nimănui. Și care nici măcar nu va înregistra vizita mea. Ei?

Cheysson îl primise imediat și îl tratase fără să-i pună întrebări, în tot acest timp știind că Osborn era căutat de poliție și punându-se astfel pe el în pericol prin ajutorul pe care i-l acorda lui Osborn. Cu toate acestea, nu spusese nimic. La urmă se îmbrățișaseră, iar francezul îl sărutase pe obraji în stilul franțuzesc și îi făcuse urări de bine. Măcar atât putea și el să facă – spusese el – pentru un coleg doctor cu care luase masa împreună la Geneva.

Deodată Osborn își puse ochelarii și se aplecă în față. O mașină de poliție parcase pe partea cealaltă a străzii. Imediat coborâră doi polițiști în uniformă și intrară în La Coupole. O clipă mai târziu, aceștia ieșiră afară, ținând între ei un individ îmbrăcat bine, cu cătușe la mâini. Acesta se agita, se lupta cu ei și părea beat. Trecătorii priviră în vreme ce acesta fu așezat pe bancheta din spate a mașinii. Unul din polițiști se așeză alături de el, iar celălalt se așeză la volan. Apoi mașina plecă, cu sirena pornită și cu girofarul în acțiune. Așa de repede se putea întâmpla. Osborn își scoase ochelarii și se uită la ceas: era ora șase și un sfert.