93.

Remmer ieși cu Mercedesul de pe Hardenbergstrasse și intră în garajul subteran al unei clădiri municipale cu numărul 15. Una dintre cele două mașini de escortă de la poliția federală, de culoare cenușie și fără număr de înmatriculare, intră după ei și parcă în fața lor. Osborn zări fețele polițiștilor când coborî din mașină și merse alături de ceilalți către ascensoare. Erau mai tineri decât se așteptase, aveau probabil chiar mai puțin de treizeci de ani. Acest lucru îl surprinse, fără să știe de ce, și îi trecu prin minte imaginea unei întregi avangarde de oameni mai tineri decât el și care veneau din spate ca profesioniști. Acest lucru nu îl făcea să se simtă bătrân, însă părea să dezechilibreze lucrurile așa cum le știa el. Polițiștii fuseseră întotdeauna mai mari decât el și el fusese întotdeauna în prima linie a tinerilor care se ridicau, ceilalți fiind încă elevi de școală. Însă deodată lucrurile nu mai stăteau așa. Nu știa motivul pentru care îi venise să se gândească la acest lucru tocmai atunci, însă probabil că încerca să nu se gândească la locul spre care se îndreptau și la ce ar fi putut să se întâmple în momentul în care ajungeau acolo.

Stătuseră în încăperea aceea privată de la restaurant mai mult de două ore, luaseră masa de prânz, băuseră cafea și așteptaseră. Apoi Honig le trimisese veste că judecătorul care se ocupa de criminalistică, Otto Gravenitz, îi va primi în biroul său la ora trei.

Pe parcursul drumului, McVey îl sfătuise ce să scrie în mărturia lui. Cuvintele pe care le rostise Merriman chiar înainte de a muri erau ceea ce îi interesa pe ei, iar Osborn trebuia să ofere numai datele esențiale referitoare la ce se întâmplase. Cu alte cuvinte, nu trebuia să-l menționeze pe detectivul particular Jean Packard, să nu pomenească de seringi și nici de substanța pe care i-o administrase Osborn. McVey încerca de fapt să găsească o modalitate de a atenua teama lui Osborn, pe care el nu o menționase, dar care era în mod cert reală, de a intra într-o situație în care ar putea fi forțat să se incrimineze singur și să fie acuzat de tentativă de omucidere.

Gestul lui McVey venea dintr-o intenție generoasă, iar Osborn trebuia să-l aprecieze, și chiar o făcu, numai că el știa că exista și un revers al medaliei. McVey nu își făcea griji că Osborn ar fi putut să se pună pe el în pericol, însă el nu dorea o complicație care să-i pericliteze șansele de a obține un mandat de arestare pentru Scholl, cu acuzația că angajase niște ucigași plătiți. Asta însemna că audierea trebuia să decurgă simplu și să fie direcționată către Scholl, atât pentru judecător, cât și pentru Honig, a cărui opinie cântărea în mod evident foarte mult. Dacă Osborn ar fi mers prea departe cu spusele sale, ar fi intrat într-o cu totul altă poveste, care ar fi putut să direcționeze atenția de la Scholl la Osborn și care ar periclita în mod serios motivul principal pentru care se duseseră acolo.

— Ce crezi? îl întrebă McVey pe Remmer când se închiseră ușile ascensorului. Au aflat că suntem aici?

Remmer ridică din umeri.

— Tot ce pot să-ți spun este că nu am fost urmăriți de la avion până am ajuns la Berlin. Și nici de la restaurant până aici. Însă cine știe pe unde ei au ochi, iar noi nu știm. Cred că e mai prudent să presupunem că au aflat, nu-i așa?

Noble îi aruncă o privire lui McVey. Remmer avea dreptate, era mai prudent să fie cu garda sus. Chiar dacă „gruparea” nu știa că ei se aflau acolo, trebuiau să ia în considerație faptul că vor afla în curând. Văzuseră deja prea multe din metoda lor de lucru.

La etajul al șaselea, ascensorul se opri, iar ei ieșiră, pășind într-o zonă de primire, de unde fură îndrumați către un birou personal și rugați să aștepte acolo.

— Îl cunoști pe acest judecător? Gravenitz? Așa îl cheamă? întrebă McVey, privind în jurul său la ceea ce era în mod evident biroul unui funcționar public. Biroul simplu din metal și scaunul din același set erau identice cu mobilierul din oricare instituție publică din L.A., la fel ca și biblioteca nepretențioasă și ilustrațiile ieftine de pe pereți.

Remmer clătină din cap.

— Nu prea bine, dar îl știu, spuse el.

— La ce ne-am putea aștepta?

— Depinde ce i-a spus Honig. Fără îndoială, a fost suficient pentru a-l determina să accepte să ne primească. Dar să nu crezi că datorită faptului că Honig a stabilit întâlnirea, sau că Gravenitz a fost de acord să ne primească imediat, înseamnă că rezultatul e ca și garantat. Gravenitz va trebui convins.

McVey se uită la ceas și se așeză pe colțul unui birou, pe urmă îl privi pe Osborn.

— Sunt bine, spuse Osborn, care se duse și se sprijini de perete, lângă fereastră.

McVey nu uitase de atacul său asupra lui Merriman și nici nu avea să o facă. Aceasta era o altă poveste, la care el nu dorea să se gândească, cel puțin nu atunci. Și totuși atârna undeva deasupra capului său, pentru că știa că va veni vremea când faptului respectiv i se va da importanța cuvenită.

Se deschise ușa și Diedrich Honig intră în birou, scuzându-se că judecătorul Gravenitz mai întârzie, însă îi va primi cât de curând. Apoi își îndreptă privirile spre Noble și îi spuse acestuia că venise un mesaj pentru el și că trebuia să sune de urgență la biroul său din Londra.

— O breșă, poate? spuse Noble îndreptându-se spre birou și ridică receptorul.

În treizeci de secunde obținu legătura cu biroul lui. După încă douăzeci de secunde fu transferat către inspectorul șef de la Omucideri, de la poliția din Londra.

— O, Doamne, nu se poate! spuse el o clipă mai târziu. Cum s-a întâmplat așa ceva? Avea pază douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru.

— Lebrun, oftă McVey.

— Și unde Dumnezeu este acum? întrebă Noble nervos. Găsiți-l și, când dați de el, țineți-l izolat. Când aveți vreo informație, trimiteți-o la biroul inspectorului Remmer, la Bad Godesberg!

Noble închise telefonul și se întoarse către McVey, să-i comunice detaliile referitoare la uciderea lui Lebrun și faptul că dispăruse Cadoux în confuzia care urmase după ce-l împușcase pe îngrijitor.

— Pun pariu că îngrijitorul este mort, spuse McVey printre dinții încleștați.

— Da, așa este.

McVey își trecu o mână prin păr și traversă încăperea. Când reveni, se uită direct la Honig.

— Vi s-a întâmplat să pierdeți vreun prieten în timp ce vă făceați datoria, Herr Honig?

— Nu poți juca acest joc fără să treci și prin așa ceva…, rosti Honig încetișor.

— Atunci cât trebuie să-l mai așteptăm pe judecătorul Gravenitz?

Aceasta nu fusese o întrebare, fusese o solicitare.