105.

Osborn stătea sub duș, încercând să se calmeze. Abia trecuse de ora nouă dimineața și era vineri, 14 octombrie, unsprezece ore înainte de ora la care festivitatea de la Charlottenburg era programată să înceapă.

Karolin Henniger fusese o șansă, iar ei nu putuseră să o folosească. Remmer mai verificase o dată după ce se întorseseră la hotel. Karolin Henniger era cetățean german, mama unui băiat de unsprezece ani, pe care-l creștea singură. Își petrecuse ultima parte a anilor șaptezeci și mare parte a anilor optzeci în Austria, apoi revenise la Berlin în vara anului 1989. Participa la vot, își plătea impozitele și nu avea cazier judiciar de niciun fel. Remmer avusese dreptate, nu puteau face nimic. Și totuși, ea știa. Iar Osborn știa că ea știa.

Ușa de la baie se deschise brusc.

— Osborn! strigă McVey. Vino aici! Acum!

După treizeci de secunde, gol, cu apa picurând de pe el, cu un prosop înfășurat în jurul taliei, Osborn rămase în picioare, uitându-se la televizorul pe care-l avea McVey în prima cameră. Era o știre specială, difuzată în direct de la Paris, prezentând atmosfera extrem de sumbră din Parlamentul francez, membrii ridicându-se pe rând pentru a rosti câteva cuvinte, apoi așezându-se la loc. Peste aceste imagini apărea ceva scris în germană, apoi unei persoane i se luă un interviu în franceză, iar McVey auzi rostit numele lui François Christian.

— Demisia lui, spuse Osborn.

— Nu, spuse McVey, i-au găsit trupul. Ei spun că s-a sinucis.

— Iisuse Hristoase! îngăimă Osborn. O, Iisuse Hristoase!

Remmer vorbea la telefon cu Bad Godesberg, iar Noble, la celălalt telefon, vorbea cu Londra. Amândoi voiau să obțină mai multe detalii. McVey apăsă un buton pe telecomandă și obținură traducerea știrii în limba engleză.

— Trupul neînsuflețit al prim-ministrului a fost găsit de un alergător matinal, atârnat de un copac, în afara Parisului, spuse o voce de femeie, în timp ce erau difuzate imagini cu zona împădurită în fața căreia era un cordon de polițiști francezi.

— Mai multe persoane au declarat că în ultimele zile Christian părea foarte supărat. Presiunile exercitate pentru realizarea unor State Unite ale Europei determinaseră ca Franța să acționeze contra francezilor, iar el reprezenta vocea unei minorități care se opunea acestui lucru. Din cauza insistențelor sale, el pierduse încrederea ministerului. Surse din interiorul guvernului afirmă că fusese silit să demisioneze și că trebuia să anunțe acest lucru oficial chiar în această dimineață. Cu toate acestea, soția sa afirmă că hotărâse în ultimul moment să-și anuleze cererea de demisie și convocase o întrunire cu liderii de partid pentru astăzi.

Vocea făcu o pauză, apoi continuă, peste o imagine în concordanță cu știrea.

— Steagul francez a fost coborât în bernă, iar președintele Franței a declarat ziua de astăzi o zi de doliu național.

Osborn își dădu seama că McVey îi spunea ceva, însă nu auzi nimic. Nu putea să se gândească decât la Vera. Se întrebă dacă ea aflase și, dacă da, cum aflase. Sau dacă ea încă nu știa nimic, unde și cum va afla. Și cum va fi ea după aceea. Îi trecu prin minte că acesta era un lucru remarcabil din partea lui, să fie atât de preocupat în ce privea soarta fostului ei iubit. Însă o iubea atât de mult, încât suferința ei devenea și a lui, durerea ei devenea durerea lui. Voia să fie cu ea, să o țină în brațe, să împărtășească cu ea ce simțea. Să fie acolo pentru ea. Indiferent ce-i spunea McVey, lui nu-i păsa.

— Taci pentru o clipă și ascultă-mă te rog, vrei? izbucni deodată Osborn. Vera Monneray – François Christian a dus-o acolo unde se afla atunci când am sunat-o eu din Londra. Este pe undeva pe la țară, în Franța. Poate că ea nu a aflat încă. Aș vrea s-o sun. Și aș vrea să-mi spui dacă este periculos sau nu să fac acest lucru.

— Nu este acolo, spuse Noble, care tocmai pusese receptorul telefonului în furcă și se uita la el.

— Ce vrei să spui? întrebă Osborn, simțindu-se străbătut de un fior de teamă. De unde ai…? începu el, însă apoi se opri brusc.

Era o întrebare stupidă. Era total la dispoziția acestor oameni. La fel și Vera.

— Bad Godesberg a primit această informație, spuse McVey liniștit. Ea stătea într-un conac undeva la țară, în apropiere de Nancy. Cei trei ofițeri francezi de la Serviciile Secrete care o păzeau au fost găsiți împușcați la fața locului. O polițistă pe nume Avril Rocard de la Secția Întâi a Prefecturii de Poliție din Paris era și ea acolo. Din ce și-au putut da seama, aceasta și-a tăiat gâtul singură. Din ce motiv, sau ce căuta acolo, nu știe nimeni. Doar că domnișoara Monneray i-a luat mașina, pe care mai târziu a abandonat-o în gara din Strasbourg, de unde și-a cumpărat un bilet către Berlin. Așa că, în afară de situația în care s-a dat jos undeva pe traseu, cred că e mai sigur să presupunem că ea se află aici în acest moment.

Fața lui Osborn se făcu roșie ca sfecla. Nu-i venea să creadă. Nu-i mai păsa ce aflaseră ei sau cum aflaseră aceste lucruri. Faptul că ei puteau să creadă ceea ce credeau era o adevărată nebunie.

— Ea nu este acolo, iar voi credeți că este una de-a lor? Așa, pur și simplu! Făcând parte din grupare? Ce dovezi aveți? Hai, spuneți-mi! Vreau să știu.

— Osborn, știu cum trebuie să te simți, dar nu am făcut decât să-ți transmit niște informații, răspunse McVey calm, aproape cu simpatie.

— Da? Ei bine, poți să te duci naibii!

— McVey, spuse Remmer întorcându-se de la telefon, o persoană cu numele Avril Rocard s-a cazat azi-dimineață la hotelul Kempinski Berlin, pe la ora șapte și ceva.

•

Camera era goală când pătrunseră în ea. Remmer intră primul, cu pistolul automat în mână, apoi intrară McVey, Noble și la urmă Osborn. Afară, pe hol, doi polițiști de la BKA rămaseră să păzească ușa.

Mișcându-se rapid, Remmer se duse în dormitorul alăturat, și apoi verifică și baia. Ambele erau goale. Se întoarse și îl anunță pe McVey, apoi intră în baie și își începu activitatea. Noble își puse niște mănuși chirurgicale și se duse în dormitor. McVey făcu același lucru și începu să examineze sufrageria. Aceasta era bogat mobilată și avea vedere înspre Kurfürstendamm. Pe covor încă se vedeau urmele de la aspirator, indicând faptul că apartamentul fusese curățat de curând. Tava de la micul dejun, adusă de room service, era așezată pe o măsuță în fața canapelei. Pe ea erau un pahar cu suc de portocale, mai multe felii de pâine prăjită neatinse, un termos argintiu cu cafea și o ceașcă plină pe jumătate cu cafea amară, rece. Pe aceeași măsuță, lângă tavă, se vedea un ziar așezat cu fața în sus, cu titlul referitor la sinuciderea lui François Christian sărind în ochi, scris cu litere mari și negre.

— O bea fără zahăr?

— Ce? întrebă Osborn nedumerit. Era ceva de neconceput ca Vera să se afle aici, la Berlin. Era ceva și mai de neconceput ca ea să fie implicată în activitățile grupării.

— Vera Monneray, spuse McVey. Bea cafeaua fără zahăr?

— Nu știu. Da. Poate. Nu sunt sigur, se bâlbâi Osborn.

Se auzi sunetul unui pager în camera de alături. O clipă după aceea, Remmer intră în cameră purtând și el mănuși chirurgicale, ca și ceilalți, și ridică receptorul de la telefon. Formă un număr, așteptă, apoi spuse ceva în germană. Scoase un carnețel din buzunar și scrise ceva în el cu creionul.

— Danke, spuse apoi și închise telefonul.

— Cardinalul O’Connel a sunat înapoi, îi spuse el lui McVey. Scholl așteaptă să-l suni. Ăsta e numărul de telefon.

Rupse foaia de hârtie și i-o întinse acestuia.

— Poate că nici n-o să mai trebuiască să folosim mandatul de arestare.

— Da, și poate că totuși o să-l folosim.

Remmer se duse înapoi în camera cealaltă, iar McVey începu din nou să lucreze în prima cameră, acordând o atenție deosebită în special canapelei și covorului din fața acesteia, unde stătuse persoana care băuse cafeaua și citise ziarul.

— Această Avril Rocard, spuse Osborn, străduindu-se să se comporte civilizat, rațional, să descopere un sens în ceea ce pentru el era atât de copleșitor. Spuneai că era de la poliția din Paris. I-au identificat trupul cu certitudine? Poate era altcineva. Poate că Avril Rocard se află aici, poate că nu e Vera.

— Domnilor…, spuse Noble stând în picioare în cadrul ușii care ducea spre dormitor. Vreți să veniți până aici, vă rog?

Osborn se dădu înapoi și privi împreună cu ceilalți, în vreme ce Noble deschise ușa de la dulapul dormitorului. Înăuntru se aflau două seturi de haine de zi, o rochie de seară din catifea neagră și o blană de pus pe umeri din blană de vizon argintiu. Îi conduse până la un birou, unde Noble se așeză, deschise sertarul de sus, de unde scoase mai multe perechi de chiloți din dantelă cu sutiene asortate, cinci perechi de ciorapi de damă Armani noi, în ambalajul original, și o cămașă de noapte transparentă din mătase argintie. În sertarul de dedesubt se aflau două poșete, dintre care una neagră gen „plic”, foarte elegantă, care se asorta cu rochia de seară. Cealaltă avea curea de pus pe umăr și era din piele maro.

Noble scoase plicul negru și îl deschise. În interior se aflau două casete cu bijuterii și un săculeț din catifea. În prima casetă se afla un colier lung cu diamante, iar în a doua erau cerceii asortați. În săculeț era un pistol automat micuț, de calibrul 25, placat cu argint. Noble le puse pe toate la loc exact cum le găsise și deschise și poșeta de umăr. În interiorul ei se afla un pachet strâns cu o bandă de cauciuc cu facturi neachitate, adresate lui Avril Rocard, rue St.-Gilles numărul 17, Paris, 75003; mai era o legitimație de la Prefectura de Poliție din Paris și o poșetuță sport din nailon negru. Deschizând-o și pe aceasta, Noble scoase pașaportul lui Avril Rocard, un portofel care conținea un pachet de mărci germane, un bilet neutilizat de clasa întâi la Air France de la Paris la Berlin și un plic în care era confirmarea rezervării de la hotelul Kempinski, cu data sosirii vineri, 14 octombrie, și a plecării sâmbătă, 15 octombrie. Uitându-se în sus la chipurile care-l înconjurau, Noble mai băgă o dată mâna în poșetă și scoase un plic gravat foarte pretențios, care fusese deja deschis. Din acesta scoase o invitație gravată de a participa la cina dată în onoarea lui Elton Lybarger, la Palatul Charlottenburg.

Instinctiv, McVey scoase lista de invitați din interiorul hainei.

— Nu-i nevoie, am verificat deja. Este cineva pe listă A. Rocard, cam cu șase nume înainte de doctorul Salettl, unul dintre invitații despre care nu am primit nicio informație, spuse Noble, ridicându-se în picioare. Și încă ceva…

Se îndreptă către o noptieră, de pe care ridică un obiect înfășurat într-o eșarfă de mătase închisă la culoare.

— Era vârât sub saltea.

Îndepărtă eșarfa și scoase un portofel lung, compartimentat, din piele neagră. În acel moment, îl văzu pe Osborn că tresare.

— Îl recunoști, nu-i așa, doctore Osborn?

— Da, răspunse Osborn. Îl recunosc…

Îl mai văzuse și mai înainte. La Geneva. La Londra. Și la Paris. În acesta își ținea pașaportul Vera Monneray.