38.

Vera încercase fără succes să dea de Paul Osborn încă de la ora trei după-amiaza. Sunase de patru ori, și nu primise niciun răspuns. A cincea oară sunase la recepția hotelului și întrebase dacă nu cumva domnul Osborn plecase. Nu, nu plecase. Nu își amintea cineva dacă nu-l văzuse cumva în acea zi? Funcționarul îi făcuse legătura cu biroul portarului, unde ea pusese aceeași întrebare. Un angajat de la poartă afirmase că ultima dată îl văzuse pe domnul Osborn mai devreme în după-amiaza respectivă, când acesta trecuse prin holul hotelului către ascensoare, îndreptându-se, probabil, înspre camera lui. În acel moment, grija pe care Vera o menținuse deliberat undeva departe în conștiința ei deveni o teamă distinctă.

— Am sunat în camera lui de mai multe ori începând de după-amiază, fără să primesc niciun răspuns. Vă rog, vreți să trimiteți pe cineva sus să se asigure că este bine? întrebă ea cu hotărâre.

Încercase să nu se gândească la succinilcolină sau la experimentele pe care le intenționa Osborn cu aceasta, deoarece știa că el era un medic foarte competent, care înțelegea cu precizie ce făcea și de ce. Numai că oricine putea să facă o greșeală, iar un medicament ca succinilcolina nu era ceva cu care să te joci. O supradoză accidentală putea face ca o persoană să se sufoce foarte rapid.

După ce închise telefonul, Vera se uită la ceas. Era ora 18:45 seara. După zece minute sună telefonul. Era portarul hotelului, care suna înapoi pentru a raporta faptul că domnul Osborn nu se afla în camera lui. Se simți o ușoară ezitare în vocea lui, apoi o întrebă dacă era o rudă de-a lui. Vera simți cum i se accelerează pulsul.

— Sunt o prietenă apropiată. Ce s-a întâmplat? întrebă ea.

— Se pare că… începu portarul să spună, poticnindu-se, căutându-și cuvintele …, au fost anumite… dificultăți… în camera domnului Osborn. Niște mobile și obiecte de decor au fost stricate.

— Stricate? Dificultăți? Ce vreți să spuneți?

— Domnișoară, vreți să-mi dați numele dumneavoastră întreg? A fost chemată poliția; este posibil să dorească să vă pună niște întrebări.

Inspectorii Barras și Maitrot de la Prefectura de Poliție din Paris preluaseră telefonul prin care administrația hotelului raporta dovezi ale descoperirii unor nereguli în camera unui client al hotelului, un doctor american pe nume Paul Osborn. Niciunul dintre ei nu știa ce să creadă despre asta. Ușorul ușii de la camera lui Osborn fusese scos din perete în partea interioară, probabil de către cineva care intra forțat din holul exterior. Camera însăși era într-o mare dezordine: patul mare, dublu, era izbit puternic într-o parte, o masă fusese răsturnată, o sticlă aproape goală de Johnnie Walker se afla pe podea lângă aceasta, în mod surprinzător încă intactă. O veioză atârna în mod precar la câțiva centimetri de podea, răsturnată de pe noptieră, dar oprită din cădere de cablul ei, chiar înainte de a atinge podeaua.

Hainele lui Osborn se aflau încă în cameră, la fel ca și articolele de toaletă și valizele cu lucrările lui profesionale, cecurile de călătorie, biletul de avion și niște însemnări pe hârtia de la hotel cu mai multe numere de telefon. Pe podeaua de sub televizor era un exemplar al ziarului din ziua aceea, deschis la pagina cu locuri de amuzament, și numele unui cinematograf de pe Boulevard des Italiens era încercuit cu pixul.

Barras se așeză să examineze foile de hârtie și se uită la numerele de telefon. Recunoscu imediat unul dintre ele: era al său, cel de la sediu. Altul era de la Air France. Încă unul de la o agenție de închiriat mașini. Mai erau patru numere pe care trebuia să le verifice. Primul era de la Kolb International, compania de investigații particulare. Al doilea era de la un cinematograf cu filme în limba engleză de pe Boulevard des Italiens, același care era încercuit în ziar. Al treilea aparținea unui apartament privat din Île St.-Louis, care era listat ca aparținând lui V. Monneray, același număr și nume pe care le obținuse de la portarul hotelului. Ultimul număr era cel al unei brutării mici dintr-o zonă a Parisului din apropierea Gării de Nord.

— Ai idee ce e asta?

Barras își ridică privirile. Maitrot tocmai venise din baie și ținea între degetul mare și arătătorul de la mâna stângă un recipient mic cu rețetă. Deși nu exista vreo dovadă a unei infracțiuni care să fi fost comisă în încăpere, camera îi aparținea lui Paul Osborn și era destul de multă dezordine ca să trezească suspiciunea ofițerilor de poliție. Drept urmare, amândoi purtau mănuși chirurgicale de unică folosință, pentru a evita distrugerea amprentelor sau pentru a nu adăuga propria lor prezență fizică la ceea ce exista deja acolo.

Luând flaconul din mâna lui Maitrot, Barras îl privi cu atenție.

— Clorură de succinilcolină, spuse el, citind eticheta. I-o dădu înapoi și clătină din cap. N-am nicio idee. Are totuși rețetă locală. Verific-o.

Chiar atunci un polițist în uniformă îl introduse pe portar în cameră. Vera îl însoțea.

— Messieurs. Aceasta este tânăra care a dat telefon.

•

Paul Osborn nu mai era conștient de nimic altceva în afară de întuneric și de umezeală. Zăcea undeva cu fața în jos într-un nisip spongios. Nu avea nici cea mai mică idee unde se afla sau ce oră era. Undeva prin apropiere auzi curgerea apei și fu recunoscător pentru faptul că nu se mai afla în ea. Extenuat, simți cum îl apucă somnul, și cu acesta se instaură un întuneric mai negru decât cel din jurul său și se gândi că aceasta era moartea și că dacă nu făcea ceva rapid, va muri.

Își ridică în sus capul și strigă după ajutor. Numai că nu se auzi decât liniștea și curgerea apei. Cine l-ar fi putut auzi, oricum, în întunericul acela negru ca smoala și în mijlocul necunoscutului? Însă teama de moarte și efortul de a striga îi amplificară bătăile inimii și îi ascuțiră simțurile. Simți pentru prima dată durere, o pulsație profundă în partea din spate a coapsei stângi. Se aplecă, atinse zona ușor și simți sânge cald și lipicios.

— La naiba! înjură el gutural.

Se ridică în coate și încercă să-și dea seama unde se afla. Pământul de sub el era moale, cu mușchi deasupra unui nisip moale. Își întinse brațul stâng și atinse apa. Făcu același lucru cu dreapta și fu surprins să dea de ceva ca un fel de copac căzut la doar câțiva centimetri de fața lui. Ajunsese cumva la mal, fie prin propriile sale puteri, fie împins acolo de curentul apei. Îi veni în minte imaginea oribilă a trupului mutilat al lui Kanarack agățându-se de el în mijlocul râului, apoi smuls de forța apei. Imediat se gândi la individul de pe mal. Bărbatul înalt cu pălărie care îi împușcase în mod evident pe amândoi.

Deodată îi trecu prin minte că poate îl urmărise și că aștepta prin apropiere lumina zilei ca să termine ceea ce începuse. Osborn nu avea nicio idee cât de grav era rănit, cât sânge pierduse sau dacă putea măcar să se țină pe picioare. Trebuia însă să încerce. Nu putea rămâne în locul în care se afla, chiar dacă lunganul era prin apropiere, pentru că altfel era foarte posibil să sângereze până ar fi murit.

Se deplasă în față câțiva centimetri, până ajunse la copacul căzut. Îl apucă cu o mână și îl trase înspre el. Când făcu acest lucru, îl străbătu o durere fulgerătoare și țipă incontrolabil. Își reveni, stătu liniștit, cu simțurile în alertă. Dacă lunganul era prin apropiere, strigătul lui Osborn îl putea aduce direct la el. Își ținu respirația, își ascuți urechile, dar nu auzi decât râul în mișcare.

Își desfăcu cureaua, o scoase din talie, îi făcu o buclă în jurul coapsei stângi deasupra rănii și o prinse în cataramă. Apoi găsi un băț, îl puse între curea și picior, și îl răsuci de mai multe ori până când bucla se strânse în jurul piciorului ca un garou. Trecu aproape un minut până când începu să simtă amorțeala. Atunci durerea mai scăzu puțin în intensitate. Ținând strâns garoul improvizat cu mâna stângă, Osborn trase copacul cu dreapta. Se chinui până când reuși să-și aducă sub el piciorul nevătămat și într-un minut fu în picioare. Ascultă încă o dată în jurul său. Din nou, nu auzi nimic în afară de apa care curgea la vale.

Bâjbâi pe întuneric și găsi o creangă uscată de grosimea încheieturii mâinii sale, pe care o rupse. Simți o greutate în buzunarul de la geacă. Ținându-se de copac, se aplecă și simți cum cuprinde cu degetele metalul dur al pistolului automat pe care-l luase de la Henri Kanarack. Uitase de el și fu surprins că nu-i căzuse din buzunar în timpul în care stătuse în apă. Habar nu avea dacă mai funcționa sau nu. Și totuși, chiar dacă îl folosea numai ca să amenințe pe cineva, tot i-ar oferi un avantaj față de restul oamenilor. Ar putea chiar să-i asigure câteva clipe în confruntarea cu lunganul. Luă creanga de copac, pe care o folosi drept cârjă, și porni prin întuneric, departe de sunetul apei.