102.

Abia trecuse de ora două dimineața. După trei ore și vreo zece telefoane din momentul în care începuseră, Osborn și McVey, lucrând împreună cu doctorul Herb Mandel din San Francisco și cu agentul special Fred Hanley din biroul FBI din Los Angeles, reușiseră să pună toate datele cap la cap și să formuleze o poveste care să stea în picioare referitoare la ce i se întâmplase lui Elton Lybarger cât timp stătuse în Statele Unite.

Nu figura nicăieri, în niciun spital din zona San Francisco, un pacient pe nume Lybarger, care să fi fost tratat de accident cerebral. Însă în septembrie 1992, un E. Lybarger fusese adus cu o ambulanță particulară la spitalul particular Palo Colorado din Carmel, California. Rămăsese acolo până în luna martie 1993, când fusese transferat la Rancho de Piñon, o clinică particulară în apropiere de Taos, New Mexico. Apoi, cam cu o săptămână în urmă, plecase cu avionul acasă, la Zürich, însoțit de fizioterapeuta lui americană, o femeie pe nume Joanna Marsh.

Spitalul din Carmel furnizase toate facilitățile, însă fără personal medical. Medicul personal al lui Lybarger și o asistentă îl însoțiseră pe acesta în ambulanță. După o zi, încă patru infirmiere se alăturaseră acestora. Asistenta și infirmierele aveau pașapoarte elvețiene. Medicul era austriac și se numea Helmuth Salettl.

Pe la ora trei și un sfert dimineața Bad Godesberg îi trimise lui Remmer prin fax patru pagini cu datele profesionale ale doctorului Helmuth Salettl și datele lui personale, iar Remmer le împărți tuturor celor de față, de data aceasta incluzându-l și pe Osborn.

Salettl era necăsătorit, în vârstă de șaptezeci și nouă de ani, și locuia împreună cu sora lui în Salzburg, Austria. Născut în 1914, fusese un tânăr chirurg al Universității din Berlin chiar înainte de a izbucni războiul. Mai târziu condusese o grupare SS, iar Hitler îl făcuse șeful Comisiei de Sănătate Publică; apoi, în ultimele zile de război, îl arestase pentru că încercase să trimită americanilor documente secrete și îl condamnase la moarte. Prizonier într-o vilă din afara Berlinului, în așteptarea execuției, fusese mutat în ultima clipă într-o altă vilă din nordul Germaniei, de unde fusese salvat de trupele americane. Interogat de ofițerii aliați la Camp Oberursel de lângă Frankfurt, fusese dus la Nuremberg, unde fusese judecat și achitat de acuzația de „pregătire și ducere la îndeplinire a unor acțiuni agresive de război”. După aceea, se reîntorsese în Austria, unde practicase medicină internă până la vârsta de șaptezeci de ani. Apoi se pensionase și continuase să trateze numai câțiva pacienți mai selecți. Unul dintre aceștia era și Elton Lybarger.

— Iată că apare din nou chestia asta… spuse McVey când termină de citit, după care puse foile pe marginea patului.

— Legătura cu naziștii, spuse Remmer.

McVey i se adresă apoi lui Osborn:

— De ce ar petrece un medic șapte luni într-un spital care se află la o distanță de peste zece mii de kilometri de casa lui, numai ca să supravegheze recuperarea unui singur pacient în urma unui accident cerebral? Are vreun sens chestia asta?

— Doar dacă accidentul a fost extrem de grav și dacă Lybarger este un tip foarte excentric, sau nevrotic, sau dacă familia lui e așa, și atunci sunt gata să plătească cu vârf și îndesat pentru o astfel de îngrijire.

— Doctore, Lybarger nu are familie, îți amintești? îl corectă McVey. Și dacă a fost atât de bolnav încât să aibă nevoie de un medic alături de el timp de șapte luni, în niciun caz nu a fost în stare să planifice el lucrurile așa, cel puțin nu de la început.

— Cineva a făcut-o, totuși. Cineva l-a trimis pe Salettl și echipa lui medicală în Statele Unite, și a achitat toate cheltuielile, adăugă Noble.

— Scholl, spuse Remmer.

— De ce nu? spuse McVey, trecându-și mâna prin păr. Doar el deține proprietatea pe care locuiește Lybarger. De ce nu ne-am aștepta ca tot el să se ocupe și de celelalte afaceri ale sale? Mai ales când e vorba de sănătatea lui.

Noble ridică extenuat o ceașcă de ceai de pe tava de lângă el adusă de room service, apoi comentă:

— Ceea ce ne aduce înapoi la întrebarea de ce?

McVey se lăsă ușurel pe marginea patului și pentru a nu știu câta oară luă din nou cele cinci pagini trimise prin fax cu informații privitoare la oaspeții de la Charlottenburg, trimise de Bad Godesberg. Nu exista nimic la niciunul dintre ei care să sugereze altceva decât faptul că erau niște cetățeni germani care avuseseră succes în viață. Preț de o clipă, gândurile i se îndreptară la cele câteva nume pe care nu reușiseră să le identifice. Da, se gândi el, poate că răspunsul depindea tocmai de aceștia, însă probabilitatea de a fi așa era foarte mică. Intuiția îi spunea că răspunsul se afla în fața lor, undeva printre informațiile pe care le aveau deja.

— Manfred, spuse el, privindu-l pe Remmer. Ne sucim, ne învârtim, căutăm, discutăm, obținem informații extrem de confidențiale privitoare la cetățeni particulari prin intermediul uneia dintre cele mai eficiente agenții de poliție din lume, și apoi ce se întâmplă? Rămânem tot cu mâna goală. Nici măcar nu putem să întredeschidem ușa. Știm însă că este ceva acolo. Poate are legătură cu ceea ce va fi mâine seară, poate nu. Însă indiferent dacă da sau nu, mâine, cu mandatul de arestare în mână, o să ne punem la bătaie fundurile noastre mari, îl încolțim pe Scholl și îi punem aceleași întrebări. O să facem măcar o încercare înainte să intervină avocații. Și dacă nu reușim să-l facem să transpire suficient de tare încât să mărturisească ce a făcut, sau măcar să-l aducem în situația de a ne oferi ceva ce am putea folosi pentru a-l mai aborda și altă dată, nu vom ști mai multe la sfârșit decât am știut la început…

— McVey, întrebă Remmer prudent, de ce îmi spui Manfred, când tu întotdeauna mi-ai spus Manny?

— Pentru că ești german și vreau să scot asta în evidență. Dacă festivitatea aceasta în onoarea lui Lybarger se dovedește a fi un fel de întâlnire a unei forțe politice în genul naziștilor – care ar fi scopul ei? Încă o încercare de a-i extermina pe evrei? întrebă McVey coborând puțin vocea, însă vorbind cu mai multă patimă; nu aștepta neapărat un răspuns, cât o explicație. Finanțarea unei mașini militare care să atace prin toată Europa și prin Rusia, și cu anumite intenții și pentru restul lumii? Oare se va repeta ceea ce s-a mai întâmplat deja? De ce ar dori cineva așa ceva? Spune-mi, Manfred, pentru că eu nu știu!

— Eu…, spuse Remmer și își încleștă un pumn. Nici eu nu știu…

— Nu știi.

— Nu.

— Ba eu cred că știi!

În cameră se lăsă o tăcere mormântală. Erau patru bărbați acolo, și niciunul nu se clinti. De-abia mai respirau. Apoi lui Osborn i se păru că Remmer făcuse un pas înapoi.

— Haide, Manfred…, spuse McVey cu blândețe; numai că nu fusese în intenția lui să fie blând.

Atinsese un nerv, asta și dorise, și îl prinsese pe Remmer cu garda lăsată.

— Nu e drept, Manfred, știu, spuse McVey liniștit. Însă eu oricum te întreb. Pentru că s-ar putea să ne ajute.

— McVey, nu pot…

— Ba poți!

Remmer aruncă o privire prin încăpere.

— „Weltanschauung”, spuse el cu vocea mai mult șoptită, punctul de vedere al lui Hitler asupra vieții. Că era o luptă eternă în care numai cei mai puternici supraviețuiau și în care numai cei mai puternici dintre aceștia conduceau. Din punctul lui de vedere, germanii fuseseră cândva cei mai puternici dintre cei puternici. Prin urmare, destinul lor era să conducă. Numai că acea putere slăbise de-a lungul generațiilor din cauză că adevărata rasă a germanilor se amestecase cu alții care erau mult inferiori. Hitler considera că de-a lungul istoriei, amestecarea liniilor de sânge a fost singura cauză a dispariției culturilor străvechi. Acesta fusese motivul pentru care Germania a pierdut primul război, pentru că arienii renunțaseră deja la puritatea sângelui lor. Hitler considera că germanii erau specia cea mai elevată de pe pământ și că ar fi putut să devină din nou ceea ce fuseseră cândva, însă asta numai printr-o selecție extrem de atentă.

Camera de hotel devenise ca o sală de spectacol în care audiența era formată din trei spectatori, iar Remmer era singurul actor de pe scenă. Acesta stătea cu umerii trași înapoi. Ochii îi străluceau și pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. Vocea i se ridicase de la șoaptă la declamație oratorică și pe moment părea ceva bine învățat. Sau, mai bine zis, învățat, și apoi uitat în mod conștient.

— La începutul mișcării naziste, erau optzeci și ceva de milioane de germani; în mai puțin de o sută de ani, el preconiza că vor fi două sute cincizeci de milioane, poate chiar mai mulți. Pentru aceasta, germanii aveau nevoie de Lebensraum – un spațiu în care să trăiască, unul mare, destul cât să asigure loc națiunii pentru o libertate totală a existenței după propriile ei criterii. Însă Hitler spunea că spațiul respectiv și solul de sub acesta existau numai pentru oamenii care dețineau forța necesară pentru a le cuceri. Prin asta, el voia să spună că noul Reich trebuia să pornească din nou pe drumul cavalerilor teutoni. Să dobândească cu ajutorul sabiei germane pământ pentru plugul german și pâine pentru stomacul german.

— Și atunci au revenit la calea cumințeniei, ștergând de pe fața pământului șase milioane de evrei pentru a nu fi tentați să aibă relații sexuale cu ei? întrebă McVey cu tonul unui avocat bătrân de la țară, ca și cum i-ar fi scăpat ceva și nu reușea să priceapă.

Nu juca dur, pentru că știa că Remmer îi va da replica, justificând ceea ce se întâmplase. Justificându-și propria vină.

— Trebuie să înțelegeți care era situația. Asta se întâmpla după o înfrângere zdrobitoare în urma Primului Război Mondial: Tratatul de la Versailles ne răpise demnitatea, inflația era uriașă, șomajul, în masă. Cine avea să pună la îndoială spusele unui conducător care voia să ne redea mândria și stima de sine? Ne-a făcut să-l iubim și ne-am lăsat cu toții aspirați de sentimentul acesta, pierzându-ne în el. Uitați-vă la filmele și la fotografiile din vremea aceea! Priviți chipurile oamenilor! Își iubeau cu toții Führerul. Îi iubeau cuvintele și focul ce ardea în spatele lor. Și din acest motiv s-a uitat cu totul faptul că erau vorbele unui dement, ale unui om lipsit de educație…

Chipul lui Remmer deveni brusc inexpresiv și se opri, ca și cum ar fi uitat brusc ce voia să spună.

— De ce? îi suflă McVey ca un sufleur din afara scenei. Am avut lecția de istorie, Manfred. Acum spune-ne adevărul! De ce ați fost toți aspirați de cuvintele lui Hitler? De ce v-ați pierdut cu toții în ideile și în pasiunea unui om dement și lipsit de educație? Tu dai vina pe un singur individ.

Remmer aruncă o privire rapidă prin cameră. Mersese cât de departe putuse sau cât îi permitea voința.

— Naziștii nu au fost numai Hitler, Manfred! spuse McVey, și de data asta nu mai era bătrânul avocat de la țară care nu pricepea, ci o voce care străpungea subconștientul lui Remmer, cerându-i să sondeze și mai în profunzime. Oricât de puternic a fost, nu a fost numai el…

Remmer stătea cu privirile în pământ. Își ridică încet capul, iar atunci îi văzură ochii plini de groază.

— Ca o religie, noi credem în mituri. Sunt primitive, tribale, moștenite… și stau ascunse aproape de suprafață, așteptând momentul din istorie când un conducător charismatic se va ridica să le dea viață… Hitler a fost ultimul dintre ei și, chiar și până în ziua de azi, l-am urma oriunde ar merge… Este vorba de vechea cultură, McVey, a Prusiei și mult mai veche. Cavalerii teutoni venind călare dintre cețuri. Îmbrăcați complet în armură. Cu săbiile ridicate spre cer, strânse în pumnii îmbrăcați în fier. Tropotul copitelor care cutremură pământul, zdrobind tot ce le iese în cale. Cuceritorii. Conducătorii. Pământul nostru. Destinul nostru. Noi suntem superiori. Rasa superioară. Germani pur-sânge. Părul blond, ochii albaștri și tot restul.

Remmer se uită lung în ochii lui McVey. Apoi se întoarse, își scoase o țigară din pachet, și-o aprinse și traversă camera, așezându-se separat, pe o canapea. Se dusese cât de departe putuse de ceilalți. Se aplecă în față, trase o scrumieră înspre el și rămase cu privirile ațintite în podea. Țigara dintre degetele lui pătate de nicotină rămase neatinsă. Fumul care ieșea din ea se îndrepta în spirale către tavan.