122.

Ora 21:15.

În încăpere se instaură tăcerea. Toate privirile se ațintiră asupra lui Elton Lybarger, care mergea de unul singur pe culoarul principal decorat cu tot felul de panglici din fermecătoarea Galerie de Aur, cu pardoseala din marmură verde și cu pereții auriți cu aur adevărat, grandioasă creație rococo a lui Georg Wenzeslaus von Knobelsdorff. Un picior adus cu hotărâre în fața celuilalt, fără să se mai sprijine de baston sau de o infirmieră. Uimitor de strălucitor în ținuta de gală, era reținut, studiat, sigur de sine. Un monarh simbolic al viitorului, care trecea prin fața celor care ajutaseră la aducerea lui acolo.

Un val de adorație se ridică în piepturile lui Eric și Edward, în vreme ce stăteau pe podium și îl priveau cum se îndreaptă înspre ei. Alături de ei, Frau Dortmund plângea de-a binelea, incapabilă să-și controleze emoția care o cuprinsese. Apoi, într-un gest care acapară întreaga sală, Uta Baur se ridică în picioare și începu să aplaude. Matthias Noll îi urmă exemplul din cealaltă parte a încăperii. Apoi Gertrude Biermann, Hilmar Grunel, Henryk Steiner și Konrad Peiper. Margarete Peiper se ridică și i se alătură soțului ei. Urmă Hans Dabritz, apoi Gustav Dortmund. Și apoi toți ceilalți, până la o sută de oameni, se ridicară în picioare, aducându-i acest tribut în unanimitate. Privirea lui Lybarger alunecă de la stânga la dreapta, iar el zâmbi recunoscător, în vreme ce tunetul aplauzelor cutremura sala, crescând în intensitate pe măsură ce fiecare pas îl apropia și mai mult de podiumul din fața invitaților. Culmea desăvârșirii era acolo, în fața tuturor, și ovațiile aduse ca elogiu erau asurzitoare.

Salettl se uită la ceas. Era ora 21:19. Faptul că Scholl încă nu se reîntorsese nu avea nicio scuză. Își ridică privirile și îl văzu pe Lybarger cum ajunge la treptele podiumului și începe să le urce. Când ajunse sus și își îndreptă privirile înspre sală, aclamațiile se intensificară, ridicându-se într-un crescendo care izbea pereții și cutremura tavanul. Acesta era preludiul la „Übermorgen”. Începutul la „Ziua de după mâine”.

•

Afară, Remmer și Schneider traversară pavajul de piatră din curtea de la Charlottenburg. Mergeau rapid, fără să vorbească. În fața lor, un Mercedes negru se îndreptă spre poartă și i se făcu semn că poate să treacă. Se dădură deoparte și îl văzură pe șofer cum oprește mașina în fața intrării, și apoi pătrunde în interior. Primul gând al lui Remmer fu că Scholl era cel care pleca, și ezită, însă apoi nu se mai întâmplă nimic. Mercedesul rămase în același loc. Putea să mai staționeze acolo și o oră, se gândi el. Își scoase stația din geacă și rosti câteva cuvinte. Apoi merseră înainte. Când ieșiră pe poartă, Remmer se uită special în ochii agenților de pază care erau de serviciu. Aceștia își feriră amândoi privirile, iar el și cu Schneider trecură fără să mai fie provocați în vreun fel. În aceeași clipă, un BMW de culoare albastru închis se desprinse scrâșnind din trafic și opri lângă bordură în dreptul lor. Cei doi urcară în mașină, care porni imediat.

Dacă Remmer, sau Schneider, sau vreunul dintre cei doi polițiști BKA care stăteau în spatele BMW-ului, s-ar fi uitat în urmă, ar fi văzut cum ușa principală a palatului se deschide, iar șoferul Mercedesului negru pornește însoțit nu de Scholl sau de oricare altul dintre oaspeții prestigioși, ci de Joanna.

Șoferul o ajutase să se urce pe bancheta din spate, închisese portiera și se așezase în fața volanului. Își pusese centura de siguranță, introdusese cheia în contact și pornise mașina, făcând rondul pe aleea din curte, apoi luând-o la stânga pe Spandauer Damm, adică în direcția opusă față de cea în care se îndreptase BMW-ul lui Remmer. În clipa următoare, șoferul văzu un Volkswagen argintiu cum pornește de lângă bordură, întoarce brusc în mijlocul străzii, apoi se stabilește pe banda din spatele lui. Prin urmare, era urmărit. Zâmbi. Nu făcea decât s-o ducă la un hotel. Nu era nicio lege care să interzică acest lucru.

Singură pe bancheta din spate, Joanna se înfășură în haină și se strădui să nu izbucnească în plâns. Nu știa ce se întâmplase, ci doar că Salettl o expediase în ultima clipă, fără ca măcar să-i ofere șansa de a-și lua rămas-bun de la Elton Lybarger. Doctorul intrase în camera lui Lybarger și o trăsese deoparte la doar câteva clipe după ce ieșiseră polițiștii.

— Relația dumitale cu Elton Lybarger a luat sfârșit, îi ordonase Salettl.

Părea nervos și foarte agitat. Apoi, printr-o schimbare bruscă de atitudine, devenise aproape blând.

— Va fi mai bine pentru amândoi dacă îți vei scoate cu totul din minte acest lucru.

Apoi îi înmânase un pachețel minuscul care fusese ambalat ca un cadou.

— Acesta este pentru dumneata, spusese el. Promite-mi că nu-l vei deschide până nu vei ajunge acasă.

Șocată și nedumerită de atitudinea lui tranșantă, ea își aminti vag că încuviințase și că îi mulțumise, apoi introdusese absentă cadoul în poșetă. Se gândea la Lybarger. Fuseseră împreună un timp îndelungat și împărtășiseră multe lucruri, și nu toate fuseseră în întregime plăcute. Măcar atât ar fi putut să facă Salettl, să o lase să-i facă urări de bine și să-și ia rămas-bun. Chiar dacă gestul lui fusese însoțit de acel cadou, tot fusese extrem de abrupt, ba chiar nepoliticos. Însă ceea ce urmă fu încă și mai rău.

— Știu că te așteptai să-ți petreci această ultimă seară în tovărășia lui Von Holden, îi spusese Salettl. Nu te preface că ești surprinsă că sunt la curent cu acest lucru. Din nefericire, Von Holden va fi reținut de îndatoririle sale față de domnul Scholl și va pleca împreună cu dumnealui în America de Sud imediat după cină.

— Nu o să-l mai văd? întrebase Joanna și simțise brusc cum i se face rău.

— Nu.

Nu reușea să înțeleagă. Trebuia ca ea să-și petreacă noaptea la un hotel din Berlin, apoi dimineața să ia un avion către Los Angeles. Von Holden nu îi menționase nimic despre plecarea lui împreună cu Scholl. El ar fi trebuit să vină la ea după festivitatea de la Charlottenburg. Acea noapte ar fi trebuit să fie a lor în întregime.

— Lucrurile dumitale au fost împachetate. O mașină te așteaptă jos, la intrare. La revedere, domnișoară Marsh!

Și asta fusese tot. Un agent de pază o condusese până jos. Apoi se urcase în mașină și plecase. Întorcându-se să se mai uite o dată în urma ei, abia mai putuse să zărească palatul. Estompat de ceața groasă, acesta îi dispăruse treptat din raza vizuală. Fusese ca și cum acesta și tot ce se întâmplase până a ajunge acolo, inclusiv Von Holden, fuseseră doar un vis. Un vis care, la fel ca și Charlottenburg, se destrămase pur și simplu.

•

— Hubschrauber, elicopter, spuse Remmer, ținând stația cu mâna fracturată.

BMW-ul trecu în viteză pe lângă complexul spitalului Charlottenburg, apoi, după un kilometru și jumătate, întoarse brusc înspre întinderea întunecată a parcului Ruhwald. La două treimi din drum, polițistul BKA de la volan stinse farurile galbene de ceață, apoi opri brusc. Aproape imediat lumina strălucitoare a unui elicopter de poliție ilumină terenul la o distanță de vreo cincisprezece metri și acesta ateriză pe iarbă cu un zgomot asurzitor. Pilotul opri motorul, iar Schneider coborî din mașină și alergă spre elicopter. Se aplecă sub elice, deschise ușa și urcă înăuntru. Se auzi vuietul motorului, urmat de învolburarea ierbii și a prafului stârnit de decolarea elicopterului. Acesta se ridică deasupra copacilor, făcu o întoarcere de o sută optzeci de grade spre stânga și dispăru în noapte.

Așezat pe scaunul de lângă pilot, Schneider abia mai putu să zărească farurile de ceață ale BMW-ului care întorsese pe câmp și o luase la stânga, îndreptându-se din nou spre Palatul Charlottenburg. Se lăsă pe spate, își strânse mai bine curelele de pe umeri, apoi își descheie haina și scoase premiul înfășurat într-o batistă pe care-l ducea la laboratorul de la Bad Godesberg pentru analiza amprentelor: era paharul de apă pe care-l utilizase Elton Lybarger pentru a-și lua pastilele cu vitamine.