104.

Deodată, lumina soarelui se strecură prin ferestrele avionului cu șaisprezece locuri al corporației când acesta străpunse plafonul de nori, îndreptându-se spre nord-est, pe traseul de nouăzeci de minute până la Berlin.

Joanna se lăsă pe spate și închise ochii pentru câteva clipe. Elveția, oricât de frumoasă ar fi fost, se afla acum în spatele ei. Mâine pe la aceeași oră va fi în aeroportul Tegel din Berlin, așteptându-și avionul către Los Angeles.

În partea cealaltă, Elton Lybarger moțăia liniștit. Dacă își făcea vreo grijă în privința evenimentelor care urmau să aibă loc mai târziu în aceeași zi, nu lăsa să se vadă nimic în afară. Doctorul Salettl, palid și obosit, stătea pe un scaun rotativ cu fața spre el și făcea niște însemnări într-un carnețel din piele neagră pe care-l ținea pe brațe. Din când în când își mai ridica privirile pentru a conversa în germană cu Uta Baur, care venise cu avionul de la o prezentare de modă din Milano pentru a-i însoți la Berlin. Pe scaunele din spatele ei, nepoții lui Lybarger, Eric și Edward, jucau șah în tăcere, dar cu viteză foarte mare.

Prezența lui Salettl o tulbura pe Joanna ca întotdeauna și își îndreptă anume gândurile către „Kelso”, numele pe care i-l dăduse cățelușului Saint Bernard negru pe care i-l oferise Von Holden. Kelso fusese hrănit, plimbat și sărutat de rămas-bun. Mâine îi va fi trimis cu un avion direct de la Zürich la Los Angeles, unde va fi ținut câteva ore, până va ajunge Joanna să-l ia de acolo. Apoi vor lua împreună un avion către Albuquerque. După aceea vor mai merge cu mașina încă trei ore, după care vor ajunge acasă, în Taos.

Primele gânduri ale Joannei imediat după ce văzuse caseta video fuseseră să contacteze un avocat și să-i dea în judecată. Însă după aceea se gândise: ce ar obține din asta? Un proces nu ar face decât să-l afecteze pe domnul Lybarger și ar putea chiar să aibă repercusiuni fizice grave, mai ales dacă se prelungea în timp. Și ea nu voia să facă așa ceva, pentru că ținea foarte mult la el și, în afară de asta, și el fusese la fel de nevinovat ca și ea. Și, mai târziu, la fel de oripilat. Nu voia nimic altceva decât să plece din Elveția cât mai repede posibil și să pretindă că acel lucru nu se întâmplase niciodată. Apoi Von Holden venise cu cățelușul, își ceruse scuze și la urmă îi oferise un cec pentru o sumă imensă de bani. Compania își ceruse scuze, la fel ca Von Holden. Ce altceva ar mai fi vrut?

Cu toate acestea, se întrebă dacă, prin faptul că acceptase cecul de la corporația lui Lybarger, făcuse ceea ce trebuia. Mai avea rețineri și pentru că-i spusese lui Ellie Barrs, asistenta șefă de la Rancho de Piñon, că nu va veni imediat la serviciu, „dacă va mai veni”, adăugase ea. Poate că n-ar fi trebuit să spună asta. Însă toți banii aceia! O, Doamne, o jumătate de milion de dolari! Își propusese să găsească un consilier de investiții și să-i pună pe toți deoparte, apoi să trăiască numai din dobândă. Ei, poate că o să-și mai și cumpere câte ceva, dar nu prea multe. O investiție prudentă, asta trebuia să facă!

Deodată, o lumină roșie începu să clipească pe un telefon montat chiar în fața ei. Neștiind ce însemna acest lucru, nu făcu nimic.

— Telefonul este pentru dumneavoastră, îi spuse Eric, aplecându-se din spate spre scaunul ei.

— Mulțumesc, spuse ea și răspunse la telefon.

— Bună dimineața, ce faci? o întrebă Von Holden, iar vocea lui era senină și veselă.

— Sunt bine, Pascal, îi răspunse ea și zâmbi.

— Ce face domnul Lybarger?

— Este foarte bine. Acum trage un pui de somn.

— Ar trebui să aterizați cam într-o oră. O să vă aștepte o mașină.

— Tu nu ai să vii să ne aștepți?

— Joanna, mă flatezi cu dezamăgirea din vocea ta, însă îmi pare rău, nu o să ne putem întâlni decât mai târziu. Mă tem că mai am de făcut niște aranjamente de ultima oră. Voiam doar să mă asigur că totul e bine.

Joanna zâmbi când auzi căldura din vocea lui Von Holden.

— Totul e bine. Nu-ți face nicio grijă!

•

Von Holden puse telefonul mobil într-un suport de lângă schimbătorul de viteze, apoi încetini și întoarse BMW-ul gri metalizat pe Friedrichstrasse. Chiar în fața lui, un camion cu marfă parcă brusc și trebui să apese frânele cu putere pentru a evita să intre în el. Îl ocoli înjurând și își trecu mâna absent peste o cutie paralelipipedică din plastic de pe scaunul de alături, ca să se asigure că mai era acolo și că nu fusese răsturnată din cauza forței cu care frânase brusc. Un ceas digital cu luminile roșii din fereastra unei bijuterii arăta ora 10:39.

În ultimele ore lucrurile se schimbaseră simțitor. Poate era mai bine așa. Sectorul din Berlin reușise să intre pe liniile celor două telefoane presupuse „sigure” din camera 6132 de la hotelul Palace, folosind un prototip de receptor cu microunde, localizat într-o clădire de pe partea cealaltă a străzii. Telefoanele care erau date din și înspre camera respectivă fuseseră înregistrate și trimise în apartamentul de pe Sophie-Charlottenstrasse, unde erau transcrise și apoi erau aduse la el. Echipamentul nu fusese instalat până pe la ora unsprezece în noaptea precedentă și, prin urmare, pierduseră toate transmisiile care se făcuseră până atunci. Însă ceea ce înregistraseră după aceea fusese suficient pentru ca Von Holden să solicite imediat o întâlnire cu Scholl.

Trecând pe lângă hotelul Metropole, Von Holden traversă Unter den Linden și parcă brusc în față la Grand Hotel. Luă cutia din plastic, coborî din mașină și pătrunse în hotel, apoi luă un ascensor care-l duse direct la apartamentul lui Scholl.

Un secretar îl anunță, apoi îl conduse înăuntru. Scholl vorbea la telefonul de pe biroul său când intră Von Holden. În fața lui se afla un bărbat pe care nu-l suporta deloc și pe care nu-l mai văzuse de ceva timp, avocatul american al lui Scholl, H. Louis Goetz.

— Bună ziua, domnule Goetz.

— Bună, Von Holden.

Alunecos și lipsit de rafinament, Goetz avea cincizeci de ani, era prea bine făcut și prea studiat. Arăta ca și cum și-ar fi petrecut jumătate din zi străduindu-se să arate așa cum arăta. Avea manichiura făcută, unghiile erau date cu lac, era foarte bronzat și era îmbrăcat cu un costum Armani albastru cu dungulițe, iar părul său închis la culoare, aranjat să aibă volum, avea doar câteva fire albe la tâmple, ca și cum le-ar fi vopsit special. Avea aerul de parcă abia sosise cu avionul de la un meci de tenis din Palm Springs. Sau de la o înmormântare în Palm Beach. Circulau zvonuri că era în legătură cu mafia, însă Von Holden nu știa cu certitudine decât că în prezent era un personaj de bază în efortul lui Scholl și al Margaretei Peiper de a achiziționa o agenție de talente de la Hollywood, prin care Organizația ar putea să influențeze mai eficient industria înregistrărilor muzicale, a filmelor și a televiziunii; și – nu tocmai ca o coincidență – și audiențele acestora. „Rece” ar fi o descriere mult prea puțin sugestivă a comportamentului lui Goetz. „Înghețat” și prevăzut cu o gură se apropia mai bine de realitate.

Von Holden așteptă ca Scholl să termine convorbirea, apoi așeză cutia din plastic în fața lui și o deschise. În interior se aflau un casetofon și casetele pe care erau conversațiile înregistrate de sectorul din Berlin.

— Sunt în posesia listei complete a invitaților și a unui dosar detaliat despre Lybarger. Au aflat despre Salettl. Mai mult, McVey a aranjat să fiți sunat de cardinalul din Los Angeles în această dimineață, pentru a vă solicita să vă întâlniți cu el diseară la Charlottenburg, cu o oră înainte de sosirea invitaților. Știe că atunci veți avea atenția distrasă de alte lucruri și se bazează pe acest lucru în scopul interogării.

Ignorându-i pe ceilalți, Scholl luă transcrierile și le examină. Când termină, le înmână lui Goetz, apoi luă niște căști și ascultă casetele, derulându-le ca să asculte doar unele fragmente. În cele din urmă închise casetofonul și își scoase căștile.

— Tot ce au făcut, Pascal, este exact ceea ce am anticipat. Și-au utilizat resursele și metodele previzibile pentru a aduna informații despre treburile mele de aici din Berlin, și apoi au aranjat o cale de a se întâlni cu mine. Faptul că au aflat despre domnul Lybarger și despre doctorul Salettl, chiar și faptul că sunt în posesia listei de invitați, nu înseamnă nimic. Și totuși, pentru că acum știm sigur că vor veni, noi va trebui să facem ceea ce dorim.

Goetz își ridică privirile de pe transcrieri. Nu-i plăcea ce citea, sau ce auzea.

— Erwin, sper că nu ai de gând să le pui capăt? Trei polițiști și un medic?

— Cam așa ceva, domnule Goetz. De ce, este vreo problemă?

— Problemă? Pentru numele lui Dumnezeu, Bad Godesberg are lista de oaspeți. Dacă îi omori pe indivizii ăștia, o să se implice toată blestemata de poliție federală, ce naiba înseamnă asta? Vrei să se apuce să-și vâre nasul lor blestemat în fundul tuturor?

Von Holden nu spuse nimic. Cât de mult le plăcea americanilor să vorbească urât și vulgar, indiferent cine erau!

— Domnule Goetz, spuse Scholl liniștit, spune-mi cum ar putea să se implice poliția federală? Ce ar avea de raportat? Un bărbat de vârstă mijlocie care și-a revenit în urma unei boli grave ține un discurs ușor entuziast, însă în esență destul de plictisitor, la Charlottenburg, în fața a o sută de persoane somnolente care îi doresc binele, după care toată lumea se duce acasă. Germania este o țară liberă, iar cetățenii săi pot face și pot crede orice doresc.

— Însă o să ai oricum trei polițiști morți și un medic mort care le-a semnalat chestia asta de la bun început. Ce naiba o să facă în legătură cu asta, o să lase lucrurile la voia întâmplării?

— Domnule Goetz, domnii la care te referi, ca și dumneata, sau Von Holden, sau ca mine, se află în unul din orașele principale ale Europei, plin de o grămadă de oameni ticăloși și cu ambiții nemăsurate. Înainte ca această zi să se sfârșească, polițistul McVey și prietenii lui se vor găsi într-o situație fără absolut nicio legătură cu Organizația. Iar când autoritățile vor începe să pună informațiile cap la cap, vor fi destul de surprinse să descopere că acești cetățeni, care păreau un model de moralitate, au de fapt în trecutul lor niște evenimente sordide, care îi legau unul de celălalt, pline de secrete întunecate, pe care le-au ținut bine ascunse de familiile și de colegii lor. Pe scurt, nu sunt genul de oameni care să arate cu degetul acuzator către persoane cum sunt eu sau cele o sută dintre cei mai respectați prieteni și cetățeni ai Germaniei, decât dacă, desigur, ar fi pentru a obține niște câștiguri personale, cum ar fi prin șantaj și extorcare. Am dreptate, Pascal?

— Desigur, spuse Von Holden încuviințând din cap.

Izolarea și executarea lui McVey, Osborn, Noble și Remmer erau responsabilitatea sa; de restul se va ocupa Scholl prin agenții sectoarelor din Los Angeles, Frankfurt și Londra.

— Ei, vezi, domnule Goetz? Nu există nimic care să ne determine să fim îngrijorați. Absolut nimic. Așa că, numai în cazul în care consideri că am scăpat din vedere vreun aspect care să merite discutat, aș prefera să revenim la subiectul achiziționării agenției noastre.

Sună telefonul și Scholl răspunse. Ascultă, apoi se uită la Goetz și zâmbi.

— Dar bineînțeles, spuse el. Întotdeauna am fost disponibil pentru cardinalul O’Connel.