16.

— Tu să-mi spui de ce! se răsti Henri Kanarack, care era beat. Însă nu era genul de beție care să dea peste cap mintea unui om și să-i împleticească limba, astfel încât să nu mai fie capabil să gândească sau să vorbească în mod coerent. Era beat din cauză că așa trebuia, nu mai exista niciun alt loc în care să se ducă.

Mai era o jumătate de oră până la miezul nopții, iar el se așeza, apoi se ridica, apoi se așeza din nou, pentru ca apoi să se ridice iar pentru a măsura cu pași mari încăperea din apartamentul neîncăpător al lui Agnes Demblon din Porte d’Orleans, care se afla la zece minute distanță de propriul său apartament din Montrouge. O sunase ceva mai devreme pe Michele și îi spusese că Monsieur Lebec, proprietarul brutăriei, îi ceruse să-l însoțească la Rouen să caute un teren pe care se gândea să deschidă încă o brutărie. Va dura probabil o zi sau două. Michele se entuziasmase. Asta însemna că Henri va fi promovat? Că, dacă Monsieur Lebec își deschidea o brutărie în Rouen, Henri va fi pus să o administreze? Se vor muta acolo? Ar fi minunat să-și crească copilașul la distanță de nebunia aglomerației din Paris.

„Nu știu”, îi răspunsese el abrupt. Îi spusese că i se ceruse să se ducă acolo și nu mai știa nimic altceva. Apoi închisese telefonul. Acum stătea și o privea fix pe Agnes Demblon și aștepta ca aceasta să-i spună ceva.

— Și ce anume ai vrea să-ți spun? îl întrebă ea. Că da, poate că americanul te-a recunoscut într-adevăr și a angajat un detectiv particular să te găsească. Și că acum, deoarece acesta a fost pe la magazin și din cauză că fata aia proastă i-a dat numele tuturor angajaților, putem presupune că te-a găsit deja, sau că o va face în curând. Presupunem, de asemenea, că acesta i-a raportat fără îndoială totul americanului. Bine, să presupunem că lucrurile stau chiar așa. Și acuma ce facem?

Ochii lui Henri Kanarack fulgerară și clătină din cap în timp ce traversă camera să-și mai toarne niște vin în pahar.

— Ceea ce nu înțeleg este cum de a putut americanul acela să mă recunoască. Trebuie să fie cu vreo doisprezece ani mai tânăr decât mine, poate chiar cu mai mulți. Am fost plecat din State de douăzeci și cinci de ani, dintre care cincisprezece am stat în Canada, și zece aici.

— Henri! Poate e vorba de o greșeală. Poate te confundă cu altcineva.

— Nu este vorba de nicio greșeală.

— De unde știi?

Kanarack luă o gură de vin și privi în zare.

— Henri, ești cetățean francez. Nu ai făcut nimic rău aici. Pentru prima dată în viața ta, legea te sprijină, e de partea ta.

— Legea nu înseamnă absolut nimic dacă au reușit să mă găsească. Dacă e vorba de ei, sunt ca și mort, doar știi acest lucru.

— Nu este posibil. Albert Merriman e mort. Nu tu. Cum ar fi putut cineva să facă legătura după atâția ani? Mai ales un individ care la vremea aceea, când ai plecat din America, nu putea să aibă mai mult de zece sau doisprezece ani.

— Și atunci de ce naiba mă urmărește? o întrebă Kanarack, străpungând-o cu privirea lui tăioasă.

Era greu de precizat dacă era înspăimântat sau furios, sau ambele.

— Au fotografii cu mine așa cum arătam pe vremea aceea. Și cei de la poliție le au, și ei le au. Și nu m-am schimbat chiar atât de mult. Oricare dintre ei l-ar fi putut trimite pe individul acesta să mă caute.

— Henri, spuse Agnes încetișor.

Trebuia ca el să se gândească, să reflecteze, ori el nu făcea acest lucru. De ce ar căuta un individ care este deja mort? Și chiar dacă ar face-o, de ce te-ar căuta aici? Tu crezi că-l trimit pe acest individ în fiecare oraș din lume cu scopul de a da peste tine pe stradă din întâmplare? îl întrebă Agnes și zâmbi. Faci prea mult caz pentru nimic. Haide, vino și așază-te lângă mine, îi spuse ea zâmbind cu blândețe și bătând cu palma pe canapea, pe locul de alături de ea.

Felul în care îl privise, sunetul vocii ei îi reamintiră lui Kanarack de vremurile în care aceasta nu era chiar atât de neatractivă cum era acum; de zilele de odinioară, când ea nu se mai îngrijise intenționat, pentru ca el să nu se mai simtă atras de ea; de zilele de odinioară când ea îl respinsese din patul ei, pentru ca după o vreme el să nu o mai dorească. Era foarte important ca el să dispară cu totul, să absoarbă cultura franceză și să devină francez. Pentru aceasta, trebuia să se căsătorească cu o franțuzoaică. Pentru a face posibil acest lucru, era necesar ca Agnes Demblon să nu mai facă parte din viața lui. Ea revenise doar în momentul în care el nu fusese capabil să-și găsească de lucru, și ea fusese aceea care-l convinsese pe Lebec că mai avea nevoie de o mână de lucru la brutărie. După aceea, relația lor fusese complet platonică și așa rămăsese până acum, cel puțin din punctul lui de vedere.

În ceea ce o privea pe Agnes, însă, nu trecuse zi în care inima ei să nu se frângă la vederea lui. Nu era nici măcar o oră sau o clipă în care ea să nu dorească să-l cuprindă în brațe și să-l invite în patul ei. Încă de la început ea făcuse absolut totul. Îl ajutase să-și însceneze propria moarte, pozase drept soția lui când trecuseră granița către Canada, îi aranjase un pașaport fals și în cele din urmă îl convinsese să părăsească Montreal și să meargă în Franța, unde ea avea rude și unde el putea să dispară pentru totdeauna. Ea făcuse totul, chiar până la a renunța la el în favoarea unei alte femei. Și asta numai pentru motivul că-l iubea atât de mult.

— Agnes! Ascultă-mă! îi spuse el, dar nu veni să se așeze alături de ea, ci rămase în mijlocul încăperii privind-o lung, fără să mai țină paharul în mână.

Camera părea cufundată într-o tăcere absolută. Nu se auzea niciun zgomot de trafic de afară, niciun zvon de ceartă de la cei care locuiau cu un etaj mai jos. Pentru o clipă, ea se gândi că poate cei doi care locuiau acolo făcuseră o pauză de la ciorovăiala lor constantă și gălăgioasă, și se duseseră să vadă un film. Sau poate că se băgaseră deja în pat. Agnes își zări unghiile, care erau lungi și ascuțite, și pe care ar fi trebuit să le taie cu mai multe zile în urmă.

— Agnes, i se adresă el din nou; de data aceasta, vocea i se auzi doar ceva mai tare ca o șoaptă. Ceea ce nu știm, trebuie să aflăm. Înțelegi? întrebă el.

Ea continuă să se uite lung la unghii, și după un timp își ridică privirile. Spaima, mânia și furia dispăruseră din el, așa cum știuse că se va întâmpla. În locul acestora nu se mai afla acum decât ceva rece ca gheața.

— Trebuie să aflăm.

— Je comprends, murmură ea și reveni cu privirile asupra unghiilor. Je comprends. Înțeleg.