121.
Ora 21:00.
McVey și Scholl se măsurară din priviri în tăcere. Căldura din cameră topise balsamul de pe fața lui McVey, transformându-l într-un lichid uleios și făcând ca arsurile să-i pară mai grotești decât erau în realitate.
Puțin mai devreme, Louis Goetz îl sfătuise pe Scholl să nu mai rostească niciun cuvânt până la sosirea avocaților săi, iar McVey contracarase acest lucru sugerând că, deși Scholl era perfect îndreptățit să facă așa, faptul că nu coopera într-o investigație a poliției nu va arăta prea bine în momentul în care un judecător va trebui să ia o decizie dacă să-i acorde sau nu eliberarea pe cauțiune. Asta fără a mai pune la socoteală, adăugase el calm, ramificațiile nu tocmai întâmplătoare care vor apărea din momentul în care presa va afla că o persoană atât de distinsă ca Erwin Scholl va fi arestată sub acuzația de a fi angajat ucigași plătiți și că acesta va fi reținut pentru extrădare în SUA.
— Ce-i cu tot rahatul ăsta despre care vorbești? se aprinse Goetz. Aici nu ai absolut nicio autoritate. Faptul că domnul Scholl și-a părăsit invitații pentru a se întâlni cu dumneata este o dovadă suficientă de cooperare!
— Dacă ne-am liniști puțin, am putea termina, și apoi am pleca acasă, spuse McVey adresându-se calm către Scholl și ignorându-l pe Goetz. Toată povestea asta este la fel de neplăcută pentru mine ca și pentru dumneavoastră. În afară de asta, fața mă doare îngrozitor și știu că doriți să vă reîntoarceți la invitații dumneavoastră.
Scholl își părăsise locul de pe podiumul din fața adunării mai mult din propria curiozitate decât din cauza amenințării cu mandatul lui McVey. Se oprise o clipă să-l informeze pe Dortmund despre situație, trimițându-l imediat să caute un telefon și să cheme o echipă formată din cei mai buni avocați germani, apoi părăsise Galeria de Aur pe o ușă laterală și pornise să coboare scările, când Salettl ieșise după el foarte agitat, întrebându-l unde se ducea și cum îndrăznea să-și lase invitații într-un astfel de moment. Atunci era ora nouă fără zece, adică mai erau douăzeci de minute până în clipa în care Lybarger urma să-și facă intrarea.
— Am o scurtă întâlnire cu un polițist, unul a cărui viață este mai mult ca sigur protejată de niște vrăji extraordinare, îi spusese el zâmbind cu aroganță. Este timp suficient, bunul meu doctor, absolut suficient.
Bronzat și strălucitor în smochingul său croit special pe măsura lui, Scholl fusese extrem de politicos când pătrunsese în încăpere, cu atât mai mult în clipa în care McVey i-l prezentase pe Osborn. Ascultase cu atenție și făcuse tot posibilul să ofere răspunsuri cât mai clare, deși păruse sincer nedumerit de întrebările care i se puseseră, chiar și după ce McVey îi pomenise de drepturile sale de cetățean american.
— Haideți să mai trecem o dată faptele în revistă, spusese McVey. Tatăl doctorului Osborn a fost ucis la Boston pe 12 aprilie 1966 de către un individ pe nume Albert Merriman. Albert Merriman era un ucigaș profesionist care a fost descoperit acum o săptămână la Paris de doctorul Osborn și care a recunoscut că a comis această crimă. Tot atunci, acesta a spus că dumneavoastră l-ați angajat în acest scop. Dumneavoastră ați spus că nu l-ați cunoscut niciodată pe Albert Merriman și nici nu ați auzit de el.
— Corect, răspunse Scholl, pe chipul căruia nu se citea nimic.
— Dacă nu l-ați cunoscut pe Merriman, pe George Osborn l-ați cunoscut?
— Nu.
— Atunci ce rost avea să angajați pe cineva să omoare un om pe care nici măcar nu-l cunoșteați?
— McVey, întrebarea asta e de tot rahatul și știi asta, spuse Goetz, căruia nu-i plăcea deloc faptul că Scholl îi oferea lui McVey pe tavă propriul său cap, permițând ca acesta să continue cu întrebările.
— Domnule polițist McVey, spuse Scholl calm, fără ca măcar să-i arunce o privire lui Goetz, nu am angajat niciodată pe nimeni să comită o crimă. Această idee este chiar revoltătoare!
— Unde se află acest Albert Merriman? întrebă Goetz. Aș vrea să-l întâlnesc.
— Aceasta este una dintre problemele noastre, domnule Goetz. E mort.
— Atunci nu mai avem despre ce să mai discutăm. Mandatul de arestare pe care l-ați prezentat este la fel de plin de rahat ca și dumneata. Presupuneri fondate pe niște zvonuri transmise de un om mort? spuse Goetz și se ridică în picioare. Domnule Scholl, am terminat aici.
— Goetz, problema este că Albert Merriman a fost ucis.
— Mare scofală!
— Chiar este o mare scofală. Individul care l-a ucis a fost și el un ucigaș plătit. Angajat tot de domnul Scholl. Numele acestuia era Bernhard Oven, spuse McVey, apoi i se adresă lui Scholl. A fost membru al poliției secrete germane înainte de a veni să lucreze pentru dumneavoastră.
— Nu am auzit niciodată de Bernhard Oven, domnule polițist, spuse Scholl cu voce egală.
Ceasul de pe polița șemineului, care se vedea deasupra umărului lui McVey, arăta ora 21:14. Într-un minut, ușile se vor deschide, iar Lybarger își va face intrarea în Galeria de Aur. Spre propria lui surprindere, Scholl își dădu seama că i se trezise interesul. Cunoștințele lui McVey erau cu adevărat remarcabile.
— Vorbiți-mi despre Elton Lybarger, îl surprinse McVey, schimbând brusc cursul discuției.
— Este un prieten de-al meu.
— Mi-ar face plăcere să-l întâlnesc.
— Mă tem că acest lucru nu este posibil. Este bolnav.
— Însă este destul de sănătos ca să țină un discurs.
— Da, așa este…
— Nu înțeleg. Este prea bolnav ca să vorbească cu o singură persoană, însă nu cu o sută.
— Se află sub îngrijirea unui medic.
— Vreți să spuneți doctorul Salettl…
Goetz îl privi pe Scholl. Cât mai avea acesta de gând să-i permită să continue? Ce naiba făcea?
— Așa este, răspunse Scholl și își aranjă cu mâna dreaptă mâneca stângă de la haină, expunându-și intenționat zgârieturile în curs de vindecare, apoi zâmbi. Ce ironie, să suportăm în același timp amândoi durerea unor răni fizice, domnule polițist! Ale mele provin din faptul că m-am jucat cu o pisică. Ale dumneavoastră, evident, pentru că v-ați jucat cu focul. Amândoi ar trebui să avem mai multă grijă, nu credeți?
— Eu nu mă jucam, domnule Scholl. Cineva a încercat să mă omoare.
— Atunci sunteți un om norocos!
— Da, însă alți prieteni de-ai mei nu au fost la fel de norocoși.
— Îmi pare rău, spuse Scholl și se uită înspre Osborn, apoi reveni cu privirea la McVey.
Acesta era, fără nicio îndoială, individul cel mai cumplit de periculos pe care-l cunoscuse vreodată. Era periculos din cauză că nu-i păsa de nimic altceva decât de adevăr și era în stare de orice pentru a-l obține.