116.

În mai puțin de zece minute, taxiul întoarse pentru a intra pe Borggrevestrasse, însă opri imediat. Strada era blocată de o baricadă a poliției cu mașini de pompieri, ambulanțe și mașini de poliție. De la distanță, Von Holden văzu flăcările ridicându-se spre cerul nopții. Era exact ceea ce ar fi trebuit să vadă dacă totul ar fi mers după cum fusese planificat. Însă din cauza incapacității sale de a comunica cu agenții săi, nu avea nicio posibilitate de a afla ce se întâmplase.

Deodată, lui Von Holden începu să-i palpite inima cu violență și îl trecu o sudoare rece. Palpitațiile se intensificară. Se simțea ca și cum cineva i-ar fi făcut un nod în interiorul pieptului. Îngrozit, chinuindu-se să respire, își puse mâinile de-o parte și de alta, sprijinindu-se să nu cadă, temându-se că ar putea leșina. I se păru că aude undeva departe vocea taximetristului întrebându-l unde dorea să meargă acum, pentru că poliția îi îndepărta pe toți din zonă. Își duse mâna la guler, degetele încâlcindu-i-se în cravată. În cele din urmă reuși s-o desfacă și se lăsă pe spate, trăgând aer cu putere în piept.

— Ce s-a întâmplat? întrebă șoferul, întorcându-se spre el, privindu-l peste umăr.

Chiar în momentul acela, o ambulanță parcă lângă ei, cu luminile de avertizare străpungându-i nervii oculari ca niște pumnale. Scoase un strigăt, își ridică un braț să se protejeze și se întoarse într-o parte, în căutarea întunericului.

Atunci apărură. Monstruoasele panglici în nuanțe aprinse de roșu și de verde ondulau în sus și în jos într-un ritm perfect. Pistoanele imense, demonice, îl izbeau chiar prin centrul ființei sale. Lui Von Holden i se dădură ochii peste cap, iar limba îi rămase în gât, ca pentru a-l strangula. Niciodată nu avusese acest vis în stare de veghe. Și niciodată acesta nu mai fusese atât de îngrozitor. Convins că va muri dacă nu cobora imediat din taxi, se întinse după portieră. O deschise, se târî peste banchetă și ieși în aerul nopții.

— Hei, unde pleci? îi urlă șoferul întorcându-se spre el. Ce naiba crezi că-i ăsta, serviciu gratuit?

Puștiul zâmbitor, care mesteca gumă, devenise deodată un capitalist mânios. Abia în momentul acela își dădu seama Von Holden că șoferul era femeie. Cu părul ascuns sub o șapcă și îmbrăcată cu o jachetă largă, nu remarcase acest lucru de la început. Von Holden respiră profund și îi întoarse privirea.

— Știi unde este Behrenstrasse? întrebă el.

— Da.

— Du-mă la numărul 45!

•

Farurile de la mașinile care veneau pe banda cealaltă îi luminau pe bărbații din interiorul mașinii. Schneider era la volan, iar Remmer stătea pe scaunul de lângă el. McVey și Osborn stăteau în spate. Partea de jos a obrazului drept al lui McVey și cea mai mare parte a buzei inferioare erau carne vie în urma arsurilor și îi fuseseră acoperite cu balsam pentru protecție. Lui Remmer îi arsese părul de pe cap până la piele, iar mâna stângă îi fusese fracturată în mai multe locuri în momentul în care o porțiune din tavan se prăbușise imediat după explozie. Osborn își asumase responsabilitatea unui paramedic la fața locului și îl bandajase strâns în momentul în care Remmer insistase că atâta vreme cât mai putea merge, noaptea încă nu se terminase. Își aminteau cu toții de Noble în vreme ce era pus în ambulanță. Cu arsuri pe două treimi din suprafața corpului său, cu lichidul picurându-i în sistem prin perfuzorul intravenos care îi atârna deasupra capului, ar fi trebuit să fie la capătul puterilor, pe trei sferturi mort. El, însă, deschisese ochii, își ridicase privirile înspre ei și, cu o voce guturală, prin masca de oxigen, reușise să articuleze: „Explozibil plastic. Niște prostănaci, asta suntem…” Apoi vorbi cu mai multă forță și ridică vocea de mânie. „Să-i prindeți!” spusese el, cu ochii lucindu-i în cap. „Să-i prindeți și să-i puneți cu botul pe labe!”

Remmer se sprijini ca să-și mențină echilibrul, în timp ce Schneider făcu o curbă bruscă cu mașina Audi, apoi se uită în spate înspre McVey.

— N-o să-l luăm pe Scholl pe neașteptate, să știi. Agenții de pază o să-l anunțe în clipa în care vom sosi.

McVey privea în depărtare și nu răspunse nimic. Noble avusese dreptate. Chiar erau niște prostănaci, după felul în care picaseră în capcană. Însă fuseseră nerăbdători și sub presiunea timpului să ajungă la Cadoux înaintea grupării. Privind lucrurile retrospectiv, aceasta fusese o situație în care ar fi trebuit să se ducă acolo cu armata, nu cu poliția, sau măcar dacă ar fi solicitat o echipă de geniști de la departamentul de poliție din Berlin. Numai că nu făcuseră acest lucru și dintre toți patru, Noble plătise prețul cel mai mare. Era furios și din cauza polițiștilor germani care fuseseră omorâți. Însă nu era nimic ce ar mai fi putut face vreunul dintre ei acum. Singura consolare, dacă exista vreuna, era că patru dintre oamenii grupării fuseseră și ei doborâți. Poate că identificarea cadavrelor le puteau deschide perspective noi.

— Nu numai că agenții de pază o să-l informeze pe Scholl, însă nici nu o să ne lase să intrăm, insistă Remmer. Mandatul nostru este numai pe numele lui Scholl. Ei vor susține că nu se referă la locul respectiv. Nu putem să facem uz de mandatul de arestare dacă nu reușim să ajungem la el.

McVey își ridică privirile spre el.

— Spune-le că dacă încearcă să ne întârzie, vom pune pompierii să închidă clădirea. Dacă nici asta nu are efect, folosește-ți imaginația! Tu ești polițist, iar ei sunt doar niște agenți de pază.

Se întoarse apoi brusc spre Osborn și se aplecă spre acesta. Arsurile de pe față erau oribile și dureroase, însă privirea îi era vie și plină de fermitate, iar el vorbi rapid și cu hotărâre:

— Scholl s-ar putea să nege sau să treacă imediat peste acest lucru, însă el va ști cu precizie cine ești și că toată povestea asta a început din cauza treburilor tale de la Paris cu Albert Merriman. El va presupune că Merriman ți-a spus despre el și că tu mi-ai spus mie. Numai că el nu va ști un lucru, sau cel puțin eu cred că nu-l va ști, anume cât de multe informații am pus cap la cap în legătură cu restul. Chiar dacă oamenii lui de pază îl alertează, el tot o să fie surprins să ne vadă, pentru că el crede că suntem morți. Și mai este și suficient de arogant să-l deranjeze faptul că-i întrerupem petrecerea. Lucru pe care mizez. Din motive pe care nu le cunoaștem prea bine, aceasta este o chestiune foarte importantă pentru el și va dori să scape de noi cât mai rapid posibil și să se întoarcă la invitații lui. Numai că noi n-o să-l lăsăm. Iar asta o să-l înnebunească și mai tare. Și apoi noi o să-l înnebunim încă și mai tare.

Osborn se uită la el nesigur.

— Nu înțeleg.

— O să-i spunem tot ce știm. Despre uciderea tatălui tău. Despre bisturiul pe care l-a inventat și despre ocupația celorlalți oameni și despre uciderea lor în același an ca și el. Și la un moment dat o să-i aruncăm în față câteva lucruri pe care nu le știm, însă o să ne comportăm ca și cum le-am ști. Ideea este să-l forțăm atât de tare, încât să cedeze. Să-l strângem atât de tare cu ușa, încât să cadă pe spate și să spună tot. Să recunoască faptul că a angajat ucigași plătiți.

McVey se uită brusc înspre Remmer, adresându-i-se:

— Câte unități de acoperire ai solicitat?

— Șase. Și încă șase în așteptare, care să aștepte instrucțiunile noastre. În afară de asta avem și polițiști pentru eventualitatea unei arestări în masă.

— McVey, spuse Osborn, ai zis mai devreme că o să-i spunem ceea ce nu știm. La ce te-ai referit?

— Să presupunem că, pentru a-l satisface pe Herr Scholl, îi spunem că am căutat în stânga și în dreapta profilul invitatului său de onoare, Herr Lybarger, și că nu am obținut nicio informație. Suntem curioși, așa că am dori să-l cunoaștem. Dintr-o mulțime de motive, acesta va refuza. Și atunci noi vom spune bine, dacă nu ne lași să-l cunoaștem, atunci trebuie să considerăm că motivul pentru care nu am obținut nicio informație este din cauză că bietul om este mort, și asta de foarte multă vreme.

— Mort? întrebă Remmer de pe scaunul din față.

— Chiar așa. Mort.

— Și atunci cine joacă rolul lui Lybarger și de ce?

— Eu nu am spus că acesta nu este Lybarger. Am spus doar că motivul pentru care nu știm nimic despre el este din cauză că el e mort. Sau cel puțin, așa este cea mai mare parte din el…

Osborn simți furnicături de gheață pe șira spinării.

— Crezi că este un experiment reușit. Că este capul lui Lybarger aplicat pe corpul altcuiva. Făcut prin chirurgie atomică la zero absolut.

— Nu știu dacă eu chiar cred asta, însă nu e o teorie rea, nu-i așa? Fie că a mințit sau nu, Cadoux a fost cel care a făcut această asociere pentru noi când a afirmat că avea informații care-l conectau pe Scholl de Lybarger și pe Lybarger, de trupurile decapitate. Altfel de ce acest mister care înconjoară accidentul cerebral al lui Lybarger, și izolarea lui împreună cu doctorul Salettl la spitalul din Carmel, și recuperarea lui la clinica din New Mexico? Richman, micro-patologul, a spus că dacă operația s-ar realiza și dacă ar avea succes, ar rămâne fără urme, ar fi de nedetectat, așa cum ar crește o ramură pe un copac. Nici chiar fizioterapeuta sa, fata aceea americană, nu și-ar da seama. Nu i-ar trece prin cap așa ceva nici măcar în gândurile ei cele mai fanteziste.

— McVey, cred că ai stat prea mult la Hollywood, spuse Remmer aprinzându-și o țigară și ținând-o între degetele bandajate strâns. Ce-ar fi să încerci să vinzi ideea asta pentru un film?

— Pariez că asta va spune și Scholl, însă eu cred că oricum tot ar trebui să facem o încercare să dovedim dacă acest lucru este adevărat sau nu.

— Cum?

— Să luăm amprentele lui Lybarger.

Remmer se uită lung la el.

— McVey, asta nu este o teorie! Tu chiar crezi că acest lucru este adevărat!

— Nu cred că nu este adevărat, Manfred. Sunt prea bătrân. Sunt în stare să cred orice.

— Chiar dacă reușim să-i luăm amprentele lui Lybarger, ceea ce nu va fi cel mai ușor lucru din lume, la ce ne-ar ajuta? Dacă teoria ta cu Frankenstein este corectă și dacă propriul său corp de la umeri în jos este mort și îngropat Dumnezeu știe pe unde, nu am avea oricum nimic cu care să le comparăm.

— Manfred, dacă tu ți-ai atașa capul la un alt trup, nu ți-ai alege un trup mult mai tânăr?

— Asta este o latură bizară a personalității tale, pe care nu am mai văzut-o până acum, spuse Remmer zâmbind.

— Să presupunem că nu e ceva bizar. Să presupunem că se practică în mod curent.

— Ei bine, dacă aș fi… Da, bineînțeles, un trup mai tânăr. Cu experiența pe care o am, gândește-te câte fete tinere și frumoase aș putea avea! zâmbi Remmer.

— Bine. Acum află că avem la morga din Londra capul unui individ de vreo douăzeci de ani, care a fost deja adus la o temperatură comparabilă cu zero absolut. Se numește Timothy Ashford, din Clapham South. La un moment dat s-a bătut cu vreo doi polițiști, așa că Departamentul de Poliție din Londra are amprentele lui în Biroul lor de Arhivă.

Lui Remmer îi păli zâmbetul.

— Tu chiar crezi că amprentele acestui Timothy Ashford ar fi identice cu ale lui Lybarger?

McVey ridică o mână și atinse balsamul de pe arsuri. Făcu o grimasă, își îndepărtă mâna și se uită la particulele negre provenind de la pielea sa arsă, rămase în balsamul incolor.

— Indivizii ăștia au făcut niște eforturi extraordinare să împiedice vreo persoană să afle ce se petrece, și o mulțime de oameni au murit din această cauză. Da, Manfred, merg pe ghicite. Însă Scholl nu are de unde să știe acest lucru, nu-i așa?